And that’s how it really works.
Les dernieres minutes
În primul rând trebuie sa încep cu urările tipice și cu „La mulți ani”-ul caracteristic fiecărui sfârșit de an. Să aveți parte numai de lucruri bune și să fiți sănătoși și fericiți tot anul pentru că timpul trece repede și deja nu prea mai avem cum să contorizăm toate momentele frumoase pe care le trăim. Multe zile frumoase vă doresc și pline de soare și nu foarte calde că nu vrem încă să ne topim (cu toate că dacă încep să mă gândesc de pe acum la vară, deja mă ia cu călduri). Faceți în așa fel încât fiecare clipă să conteze și nu irosiți timpul pe prostii. Nu fiți supărați pe nimeni, nu vă certați cu toată lumea (decât în trafic) și încercați să fiți cât mai buni cu cei din jurul vostru pentru că numai prin bunătate mai putem face ceva, dacă nu e deja totul pierdut.
Noul An m-a prins undeva la 10-15 km de Mons, într-un fel de sătuc tipic belgian, la o petrecere organizată între noi. Lume faină, muzică ok, mâncare cât cuprine, distracție în toi, doar că eu am ajuns acolo pe la 23:10 după ce m-am învârtit cu fetele în cerc în oraș de vreo 3 ori. A fost o mică problemă legată de coordonate pentru că nici cel cu care vorbeam la telefon încercând să aflu unde e mai exact locația respectivă nu prea știa, dar până la urmă ne-am descurcat. A fost foarte ciudat pentru că în momentul în care am ajuns pe strada cu pricina, GPS-ul îmi tot zicea „ați ajuns la destinație, pe partea stângă a drumului” și pe stânga era câmp. Ne-am mai învârtit pe acolo și eram cât pe ce să cedez nervos în fața unei biserici. Am sunat din nou să rugăm să ni se iasă înainte și când am luat-o pe lângă biserică, pe o stradă al cărei nume nu corespundea deloc cu ceea ce ni se spusese, am dat imediat de casa respectivă și coșmarul se terminase. Deja mă gândeam cum urma să fac Revelionul în mașină și ce mișto ar fi fost…not. Dar totul e bine când se termină cu bine și în cele din urmă toată lumea s-a distrat și s-a simțit bine.
A fost foarte ciudată senzația pe care am avut-o la miezul nopții…stăteam cu ochii pe ceas, uitându-mă cum se scurg ultimele minute din ceea ce a fost 2011 și în cap deja mi se derulau pe fast forward toate amintirile și toate momentele frumoase și dureroase pe care le-am trăit pe parcursul întregului an. Era ca și când am derulat tot ca să le pun pe un raft acolo la păstrare și să am ce povesti (sau să am pe cine enerva cu ele) mai târziu în viața asta. Ora 00:00 și am început să dăm cu artificii. Mă uitam pe cer și nu schițam nimic, ci doar mă uitam în gol. E ciudat acum când stai și te gândești unde naiba a fugit tot timpul ăsta și unde se duce acum. Când eram mic și băteam mingea în curtea școlii nu aveam deloc această noțiune a timpului și nu îmi făceam niciodată griji cum că nu îmi va ajunge niciodată să fac toate lucrurile pe care mi le propun, iar acum mă trezesc într-un moment în care îmi dau seama că e exact inversul: timpul te aleargă din spate și aproape că nu mai ai un moment de respiro sau un moment acolo pentru tine ca să faci ceva ce îți place sau să evadezi din monotonia cotidiană. Sunt mai mult decât sigur că acum timpul e doar o resursă prețioasă, iar timpul liber un lux pe care nu și-l mai poate permite nimeni. Și în cursul săptămânilor astora și chiar și de Crăciun mă uitam la belgi cum a doua zi erau deja la muncă, iar la noi încă era liber și se stătea cu burta la soare, dar aici e altă mâncare de pește în care nu mă bag. Oricum ar fi, a fost un sentiment complet straniu și am intrat în 2012 complet eliberat de anumite lucruri, dar și gândindu-mă la o serie de altele, fie ele sumbre sau mai puțin sumbre. E ciudat și când stai și te uiti la ceas, vezi 23:58 și după două secunde te uiți din nou și vezi 00:01, 1 janvier. Da, trebuie să mă obișnuiesc cu gândul ăsta și să abordez anul ăsta mai dur decât am făcut-o cu cel de anul trecut.
Mă întreba cineva care sunt obiectivele mele pe anul ăsta și am cam stat să mă gândesc cam ce aș putea să vreau și tot ce am în cap e ca toată lumea pe care o iubesc să fie sănătoasă și să fie bine, iar eu să îmi văd de treaba mea așa cum pot mai bine. Altceva nu îmi mai pot dori și nici nu mai vreau. Bineînțeles, cea mai mare dorință e să mă pot plimba în voie pe peste tot, dar mai vedem în ce măsură pot face asta pe viitor. În rest…nu prea ar mai fi nimic. Sunt împăcat cu mine însumi și sper ca anul acesta să fie și el plin de surprize și nu pe atât de monoton pe cât mi-l închipui. Și mai terminați cu sfârșitul lumii că nu vine nimic: a tot venit în fiecare an aproape, trebuia să fim morți demult.
La 4 dimineața eram pe autostradă, conducând pe o ploaie torențială și nu mă gândeam decât ca în jurul meu sunt niște persoane minunate cu care pot purta un dialog cât mai civilizat și a căror părere este foarte apropiată de a mea. Sunt niște persoane minunate și mă simt bine cu ele și asta e tot ce contează.
La mulți ani și… înapoi la treabă!
Shiver
Mă ia cu fiori pe șira spinării când stau și mă gândesc la toate cele care s-au întâmplat în ultima perioadă. Chiar dacă nu vreau să mă pierd cu firea înainte de sesiune și să las toată masa de lucruri inutile să-mi inunde capul cu gânduri care mai de care mai tulburi, lucru care oricum se întâmplă, acum pot să controlez acest flux care intră și care mă face să întorc orice afirmație sau orice lucru care îmi este spus pe toate părțile. Zilele trecute reușisem să ating un anumit echilibru pe care inițial îl pierdusem la un moment dat. Rapiditatea gândurilor care-mi circulau în cap mă bulversa complet și nu reușeam să mai înțeleg aproape nimic din ceea ce se întâmpla cu mine. Orice întrebare pe care mi-o puneam și orice răspuns pe care încercam să mi-l dau erau irelevante și nu aveau nicio legătură cu ceea ce se întâmpla în interiorul meu sau cu mine în general. Mă uitam în gol în orice făceam și singurul lucru care mai prezenta un interes anost era mersul la facultate care mă făcea să mă desprind de decorul tragic care începuse să se contureze în jurul meu. Am reușit în cele din urmă să blochez orice fel de gând stupid și orice fel de stare nasoală autoindusă, dar degeaba. Barajul invizibil pe care-l construisem iar se fisurase și în câteva ore s-a dărâmat de tot.
Nu, nu consider că e vorba de nicio instabilitate sau nesiguranță în lucrurile pe care le fac și asta pentru că tot ceea ce îmi propun să pun în practică e analizat și în cel mai mic detaliu înainte de a mă porni să fac așa ceva, de unde și masivitatea de gânduri care îmi inundă capul în majoritatea situațiilor. Gândesc prea mult niște situații aparent simple și lumea se uită la mine ca la felul 14 și nu reușește să înțeleagă de ce eu nu pot vedea lucrurile așa cum le văd și ei, adică în forma lor cea mai simplă. E oarecum simplu: îmi place să complic lucrurile ca să pot să îmi dau seama care ar putea fi soluția cea mai adecvată/optimă pentru a ieși din impasul temporal pe care-l ridică aceste situații. Cineva îmi spunea că mă chinui foarte mult făcând acest lucru, ceea ce demonstrează ca în decursul unui an nu a reușit nici măcar un pic să înțeleagă ceea ce fac de fapt și cum lucrez în partea de sus și e normal pentru că majoritatea preferă modul simplist de gândire și de a vedea toate lucrurile. Percepția mea s-a schimbat de ceva vreme și cine nu reușește să o înțeleagă să fie sănătos. Poate că par a fi complicat și poate că nu vorbesc tot timpul și nu spun lucrurilor pe nume adică mură-n gură doar pentru că am pretenția ca persoanele care mă înconjoară să-și folosească un pic materia cenușie și să iasă din cutia în care sunt închise zilnic și din lumea plină de roz și de ponei zburători ca într-un final să guste și ele din ceea ce văd eu…și de multe ori am avut dreptate și mi s-a dat dreptate în ceea ce am avut de spus și de făcut, dar acum nu mai contează și am impresia că nici undeva pe viitor nu ar mai conta aceste lucruri.
În astfel de situații în care panica ar trebui să fie sentimentul care să mă domine și nu o face, aș vrea să plec cât mai departe. Unii preferă agitația ca să se calmeze (cât de prostesc), eu prefer să fiu undeva singur, în vârf de munte sau pe o insulă pustie, într-un cuvânt: izolat. Nu am stat niciodată să cred că alte persoane vor veni în ajutorul tău ca să îți dea sfaturile care îți trebuie și să te scoată din „nenorocirea” prin care treci pe moment. Era o poză pe net care zicea „atunci când ai probleme 80% din prietenii tăi se vor bucura că le ai, iar restului de 20% nu îi va păsa de tine” ceea ce nu e neapărat exact, dar cam așa stă treaba. Unii chiar îți vor da sfaturi pe care tu, în mirajul tău obsesiv, le vei crede și le vei înghiți pentru că prietenii tăi, de aceeași vârstă cu tine, au atâta experiență de viață câtă ai și tu și știu tot pe atâtea lucruri pe cât știi și tu, ceea ce te face să îi asculți și să le dai dreptate. Greșit. Desigur, e bine să ai cu cine sta de vorbă și să explici ce ai pățit, dar eu unul prefer să rezolv totul singur. Dacă începi să depinzi de lumea din jurul tău ca să îți rezolvi problemele, mai târziu vei sta tot după ei ca să încerci să ieși din alte probleme pe plan profesional. Pe de altă parte, această lamentare interminabilă nu îmi inspiră decât un cerșit de milă și o rugăminte de a fi băgat în seamă, ceea ce mi se pare…anormal. Dar în fine, nu despre asta era vorba și astfel de situații diferă de la caz la caz. Prefer singurătatea pentru că poți gândi la rece și nu ești influențat de nimeni și de nimic care să îți schimbe ideile. E unul din momentele în care trebuie să-ți demonstrezi singur că poți depăși o situație critică cu care în mod sigur te vei mai întâlni și pe viitor și va avea un impact și mai mare asupra ta. E momentul în care trebuie să vezi câtă încredere ai în tine și cât de bine poți gestiona aceste situații și așa mai departe.
Știu, sunt prea dur cu mine și ceea ce am zis mai sus poate suna chiar foarte ciudat și mult prea pesimist, dar așa trebuie să fii dacă vrei să ajungi undeva. Nu mai e cazul să mă ascund după deget și să încerc să caut frumosul în lucrurile puține spre inexistente. Nu mai e cazul să cred că ceva BUN se va întâmpla pentru că nu vreau să trăiesc într-o minciiună și să-mi trag singur o perdea în fața ochilor pe care să o arăt zilnic pe stradă. Nu mai e momentul să visezi la imposibil și la ponei care îți aduc fericirea, ci să pui fundul la treabă și să te mai descurci și singur.
What’s wrong with this planet?
“A policeman rushes to extinguish Apostolos Polyzonis, who set himself alight outside a bank branch in Thessaloniki, northern Greece, Sept. 16, 2011 while protesting against government, banks and political parties. The 55-year old man has attempted self-immolation before, two-years ago, over financial problems. The man was hospitalized with non life-threatening burns. (Nontas Stylianidis/AFP/Getty Images)”
Courtesy of Boston Pictures, all rights reserved, 2011
Clișeele internetului
E lângă tine în fiecare zi, în fiecare clipă și atunci când ai nevoie de ceva e mereu la dispoziția ta. Ocaziile în care e indisponibil te fac să-ți iei calculatorul și să îl arunci pe geam pentru că, nu-i așa, fără el nu poți trăi și nimic nu mai are niciun sens dacă nu ar exista. Are câțiva ani la activ și pe măsură ce se scurg zilele în fiecare an calendaristic, devine din ce în ce mai bun și mai rapid, iar in interiorul lui se dezvoltă o serie de „colaboratori” fără de care nu ar avea niciun sens. Vorbesc, bineînțeles, despre internet. Această formă de comunicare modernă care în ziua de azi nu mai cunoaște nicio limită. Viața reală e lipsită de orice fel de sens pentru că totul are loc pe internet. Dacă în momentul ăsta ar avea loc un cutremur undeva în lume, primul gest pe care l-ar face cineva ar fi să înregistreze și să pună pe net înregistrarea sau își facă update la facebook că e cutremur (asta în condițiile în care zeii internetului i-ar fi alături). Dar nu, nu e nimic rău în asta, nu e nimic exagerat. Problema care mă frământă oarecum este faptul că odată ce navighezi pe net și începi să împroști cu opinii pe ici pe colo, caracterul animalic îți este mult mai mult dezvoltat decât în viața de zi cu zi și începi să te comporți mai violent și să încerci să demonstrezi că ești oarecum superior în ceea ce zici și ce faci, ceea ce duce, bineînțeles, la dezvoltarea unui complex care ar putea avea urmări relativ grave. But what do I know? La naiba, pe internet poți să fii cine vrei că nu te pune nimeni să completezi un contract/convenție/chestionar (nu mai e mult până să se întâmple și asta) prin care să declari că vei folosi internetul în scopuri benefice și că nu ai niciun fel de intenție de a-I jigni pe ceilalți utilizatori (chiar dacă aceste simple reguli sunt unele de bun simț). Chiar dacă unele site-uri au această condiție (pentru că trebuie să existe un minim de respect nu numai dpdv moral, ci și din punct de vedere legal dat fiind faptul că drepturile omului nu sunt absolute decât dacă sunt transpuse în lege și aplicabile fără niciun fel de derogare), unii utilizatori tot nu se pot stăpâni și fac tot cum îi taie capul. Desigur, ar mai fi multe de spus pe această temă, dar deja am bătut câmpii prea mult și revin la ideea principală a acestei postări.
Când spun clișee ale internetului mă refer la niște lucruri care tot revin și care de fiecare dată când le văd mă întristează oarecum pentru că văd că unii le consideră haioase, pe când alții s-au săturat până peste cap să le vadă. Pe lângă faptul că nu au niciun sens și multe dintre remărcile facute au un caracter ușor spre moderat discriminatoriu și de cele mai mult e ori sexist, ele tot continuă să se repete la nesfârșit și să fie considerate în continuare drept o sursă de amuzament. Să încerc, deci, să compun un fel de listă care să vă facă o idee despre ceea ce debitez aici:
1. YouTube: la orice videoclip care are un număr de vizualizări de ordinul sutelor spre cel al milioanelor o să constați faptul că virgulă comentariile de top sunt cele care sună cam ceva de genul „X personae nu și-au deschis boxele”, „Ț persoane nu știu ce-I aia muzică”, „Z persoane au votat pentru că-l iubesc pe Y” șamd. Serios? Am înțeles prima oară, a doua oară, a treia oară, am priceput, a fost amuzant, dar repetate la nesfârșit?
2. Referirea la anumiți cântăreți: în mod special la marele Justin Bieber care apare pe peste tot. E chiar așa de greu să-l lăsați pe om în pace? Nu cred să fi existat o persoană mai detestată pe tot internetul decât e el acum. Și să ne înțelegem de la început: NU sunt fanul lui și nici NU am vreo tangență cu muzica pe care o cântă. Doar că omul are dreptul la o viață, are dreptul să respire, așa cum îl avem și noi, așa cum îl are orice persoană normală. Ce contează că e vedetă, asta nu îl face nemuritor. Dacă calcă strâmb, și-o ia pe cocoașă ca toată lumea, nu beneficiază de niciun regim special (doar de avocați foarte buni). Nici Rebecca Black nu beneficiază de atâta atenție pe cât primește domnul Bieber, să ne înțelegem. Dar ce mai contează, probabil că îi vine rândul destul de curând.
3. Sexismul manifestat prin intermediul pozelor și al opiniilor emise: văd din ce în ce mai mult poze preluate de la diverse fete/femei care circulă pe site-urile de fun and entertainment și pe care scrie „go make me a sandwich”. În același timp există și o propagare continuă a ideei cum că locul femeii este în bucătărie unde este condamnată să stea toată viața și… să ne facă nouă sendvișuri. Există și o oarecare asumare a incompatibilității bărbatului cu acea încăpere, dar fenomenul e deocamdată destul de rar. Oricum, afirmația enunțată mai sus referitoare la locul femeii este pur cretină și deja devine enervantă. Văd că de fiecare dată când o tipă face un comentariu care are o tentă ușor ironică și îl face răspunzându-I unui tip, răspunsul imediat următor ar fi „go make me a sandwich/sammich” (asta pe site-urile englezești de fun and etc). Aș intra sincer într-un întreg subiect cu ce ne-am face fără aceste persoane absolut minunate care sunt femeile, în special cele din viața noastră, dar mi-ar lua preaaaaaaaaaaaaaaaaaa mult și n-ar avea sens pentru că specia masculină în categoria de vârstă 15-25, 70% din ea e un pic întârziată în ceea ce privește aptitudinile de înțelegere a ceea ce se vrea o caracterizare a realității sau ceva de genul.
4. Promovarea mascată a pedofiliei: you know the whole pedobear thingy? Well, some take it really serious or don’t really know how to make the difference between funny and crossing the line on the serious side.
5. Fuck the police: apare din ce în ce mai des, pe peste tot, dar odată oprit de un polițist în exercițiul funcțiunii nu prea mai ai curajul să o faci pe nebunul cu el (poate doar la noi acasă). Îi dai actele resemnat și aștepți după care pleci și printre dinți, eventual, poți rosti această propoziție în liniște ca să nu te audă.
Șiiiii cam atât. Mai aveți voi altele?
Journée sans voiture, Bruxelles
„Journée sans voiture” sau „dimanche sans voiture” sau „semaine de la mobilité”, toate au drept scop același lucru: să îi facă pe locuitorii orașului și pe oameni în general să înțeleagă că mașina proprietate personală nu este singurul mijloc de deplasare prin oraș (și chiar și în afară) și că există și alte mijloace de transport, fie ele și cele în comun, care pot fi utilizate pentru a ajunge la destinația dorită. Ziua de duminică este specific aleasă pentru că se știe că traficul nu e atât de mare și lumea nu are chiar atât de mare nevoie de mașină pentru că magazinele sunt toate închise, iar cine vrea să se plimbe poate să se ducă prin pădure sau să iasă din oraș să se ducă unde vrea el. Cu toate acestea, ziua de azi întâlnește aproape întotdeauna succesul pe care și-l propune, dar niciodată nu-și atinge obiectivul pentru că… statisticile o confirmă: numărul autovehiculelor vândute este în creștere, înmatriculările sunt în creștere șamd. Bine, nici transportul în comun nu se poate plânge pentru că vânzările de bilete sunt și ele în creștere, iar timpii de așteptare sunt în scădere, punctualitatea fiind cheia succesului.
Până la urmă, ce este „dimanche sans voiture”? Este un fel de eveniment care are loc în fiecare an și care acum a ajuns la cea de-a zecea ediție *dacă nu mă înșel*. Obiectivul este simplu: nimeni nu are voie să își folosească mașina de la ora 9 dimineața până la ora 19 seara. Cei care vor să se deplaseze prin oraș au dreptul să o facă numai prin intermediul transportului în comun, al taxiurilor și pentru cei mai îndrăzneți (care sunt destui), cu bicicleta/trotineta/rolele/skateboard-ul etc.
Adică toată lumea e obligată să lase mașina acasă? Brr, sună cam crunt, dar da, în principiu nimeni nu are voie să meargă cu mașina prin oraș. Singurele excepții de la această regulă sunt, cum am spus și mai sus, mijloacele de transport în comun, taxiurile ȘI vehiculele care dispun de un „laissez-passer” adică de o autorizație emisă de poliție prin care li se confirmă dreptul de a circula cu mașina prin oraș. Să nu vă imaginați, însă, ca oricine poate obține această autorizație. Nu, nu prea. Trebuie să ai un motiv foarte bine întemeiat pentru care să folosești mașina AZI (duminică) și pentru care trebuie să o scoți neapărat din garaj. Desigur, există și aventurieri care încalcă această regulă și încep să meargă ca nebunii prin oraș cu mașina, dar are grijă poliția și de ei, amenzile fiind usturătoare. Chiar și așa, mai există și turiști căzuțin din spațiu care ajung prin capitală și nu înțeleg ce se petrece: străzi goale, nicio mașină, mulți oameni pe biciclete șamd… Au înnebunit belgii! Nu chiar. Din câte îmi aduc aminte, acum doi ani erau polițiști la intrarea fiecărui oraș din Belgia care îți atrăgeau atenția că circulația îți este interzisă în oraș și trebuie să lași mașina în cea mai apropiată parcare, care era bineînțeles plină ochi de mașini, dar ce mai conta? Oricum, obiectivul a fost atins până la ora asta, orașul e cufundat în semi-tăcere, dar mare păcat din cauza vremii care nu este chiar atât de frumoasă și nici călduroasă. Alph are marea plăcere de a se plimba pe tot bulevardul acum so no problem 
Chiar e tot orașul pustiu? Cam da…
„Journée sans voiture” și în celălalte orașe din Belgia? Din câte știu, da. Așa că… nimeni nu scapă.
Plusuri și minusuri? Discuția ar lua-o din acest moment pe o pantă cam alunecoasă pentru că întotdeauna vor exista argumente pro și contra unei simple idei. În cazul de față, însă, marele plus al acestei zile îl garantează liniștea și libertatea de mișcare pe care o poți avea prin oraș. Știi că nu mai e atât de intoxicat din cauza sutelor de mii de mașini care îi trec pragul zilnic, știi că nu mai e niciun blocaj pe nicăieri, știi că nu dă nimeni peste tine, deci pe undeva pe acolo ești liber să faci ce vrei și ești în deplină siguranță. Dacă ar fi să mă gândesc la minusuri… nu prea văd niciunul. Să fim serioși, unde te duci duminica cu mașina? Știu, poate ai nevoie să duci pe cineva la aeroport – există taxiul sau puteai să ceri autorizația cu o zi înainte, nicio problemă. Poate ai o urgență – nu e nicio problemă, e caz justificat, nu o să-ți facă nimeni nimic… ar fi chiar culmea. Vrei să pleci în alt oraș – pleci dimineața înainte de ora 9 ca să nu stai dupaia să negociezi cu poliția dacă poți sau nu să ieși din oraș. Vrei să faci cumpărături – ghinion, nu prea e deschis nimic. Vrei să te duci cu prietenii/familia la film – iei mijloacele de transport în comun și ești sigur că ajungi la timp (nu ca mine aseară când am făcut cât am făcut până la cinema). În rest ce altceva ar mai putea justifica utilizarea mașinii decât cazurile prezentate mai sus? Și oricum, hai să fim raționali și civilizați că doar nu moare nimeni o zi din an fără mașină. E duminică, lumea se relaxează, se simte bine etc.
Scopul precis? Favorizarea mijloacelor de transport în comun (tramvai, autobuz, metrou, autocar, tren etc) + tragerea unui semnal de alarmă asupra emisiilor de CO2 care, chiar dacă au început să scadă, sunt la un nivel destul de ridicat în raport cu limita prevăzută de Protocolul de la Kyoto. Chiar dacă vom avea nevoie de ani mulți ca să ajungem la acea limită și să scădem, oricum planeta e cam terminată din cauza acestui aspect. Și cine zice că nu e așa, înseamnă că nu are nas să simtă și ochi să vadă, că poluarea fonică deja e evidentă.
Cu toate acestea, mi-aș dori mai multe zile de genul. Când stau și mă gândesc că înainte, atât în Belgia, cât și pe la noi, pentru a face economie la benzină, la costuri și la multe altele, se dădea voie mașinilor să circule numai în zilele pare/impare sau numai mașinilor de un anumit tip, parcă am așa, un zâmbet pe față dacă mă gândesc la asta. Să faci mai multe zile așa? Un dezastru pentru toată lumea pentru că știu destule persoane care nu s-ar putea priva de a conduce mașina măcare o singură zi. Și totuși ar fi posibil, dar… dar… ar ridica multe probleme. Până la urmă o să ajungem să uităm să mergem dacă mai stăm atât de mult după propriile mașini. Drumurile lungi, nervii consumați în spatele volanului bodogănind la fel de fel de lucruri tâmpite înainte de a le gândi, consumul excesiv de benzină/motorină pentru că ne credem cu toții niște mici Schumacheri și trbeuie să apăsăm pedala cât mai mult, emisiile de CO2 (bine, deja devine fumată treaba asta) și muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuulți alți factori…știți bine unde duc cu toții…
Cât mai sus
După o lună întreagă în care am fost un pachet de nervi și am asudat din greu pentru cele 4 restanțe care au fost cruciale, am ajuns și eu înapoi pe plaiurile mioritice pentru a mă deconecta oarecum de la modul de viață pe care îl dusesem până în momentul respectiv și pentru a trage o gură bună de aer înainte de a o lua de la capăt pe 19 septembrie.
5 septembrie a fost data plecării: am ajuns acasă de la examen, m-am dus cu mama să mai luăm una-alta (ca să mai îndes în valiză) și dupaia am revenit înapoi acasă pentru a-mi putea face valiza și a mă îndrepta spre gloriosul aeroport de unde urma să plec „înapoi în viitor” (sau trecut, după caz). După întârzierea caracteristică de aproape o oră a companiei glorioase low cost naționale al cărei nume nu mai trebuie citat, am ajuns să decolăm de pe Zaventem și să luăm calea Bacăului. Drumul a fost relativ bun, excepție făcând grupul de ȚĂRANI cu care am venit care în timpul zborului și-a luat tot felul de băuturi (chit că deja aveau la bord vreo 3-4 beri de căciulă) printre care și whisky, vodkă, vin (cantități nu foarte mari, dar multe) până au ajuns să fie praf la propriu și să nu mai știe de ei. Cu 20 de minute înainte de aterizare au început să facă (ceea ce în mintea lor părea un show amuzant) un circ dezgustător și să flitreze (cică!) cu una dintre stewardese, adică au început să o ia la mișto. Echipajul cu foarte multă răbdare și cu foarte mult bun simț a încercat să îi potolească, dar degeaba. Au continuat să fie niște idioți (că altfel nu te poți exprima) și să continue în prostia lor. Pe lângă imnurile galeriei de la Dinamo la care a trebuit să asist și pe care a trebuit să le ascult împreună cu restul de cel puțin 100 de pasageri, domnii respectivi s-au gândit că puține înjurături la adresa Stelei nu ar strica și că ar fi ok să înceapă să fie și mai porci în ciuda prezenței ridicat a sugarilor/infanților care se aflau la bord. Ce conta că sunt copii mici? Dă-i cu … în populație că tu ești un ghiolban vai soarta lui.
Vădit plictisit și iritat de zborul prea lung și de faptul că a avut întârziere, căpitanul ne-a trântit bine de tot pe pista de la Bacău. Nici bine nu a aterizat avionul și nici nu a apucat să intre în procedura de frânare că domnii (trebuie să păstrăm un minim de respect nu?) pomeniți mai sus au început să se ridice de pe locurile lor și să își scoată bagajele, urlând că ei vor să coboare mai repede și mai știu eu ce (notă: în momentul în care avionul aterizează, ești obligat să rămâi la locul tău cu centura de siguranță cuplată până când avionul ajunge în poziția finală de parcare, adică până se oprește naibii.). Personal deja nu mă mai miră/șochează/ce mai vreți voi, aceste evenimente cât mă lasă rece și îmi ridică semne de întrebare asupra unui popor care se vrea a fi european și asupra unei țări care se vrea a fi în Uniunea Europeană, acolo printre statele cele mai cel mai și… în fine, asta deja e un alt subiect. Mie nu mi-era milă decât de puținii belgieni care se aflau la bord și care trăiau ceea ce s-ar putea numi o vizită la zoo din cauza specimenelor respective. Bineînțeles că ei au fost doar fitilul bombei pentru că odată ridicați de pe scaune, tot avionul a început să facă același lucru în ciuda strigătelor disperate ale echipajului care încerca să îi potolească. Într-un aeroport normal, un astfel de incident ar fi fost semnalat poliției, iar persoanele responsabile pentru astfel de incidente ar fi fost primite de aceasta și întrebate de sănătate, lucru care era imposibil la ora 23 pe aeroportul din Bacău. Dar na…
Și că tot veni vorba de faimosul aeroport, cam așa arată:
Dacă vă vine să credeți sau nu, gluma asta este un aeroport de rang INTERNAȚIONAL și atât de mic e cum se poate observa în poză. Nu vreți să știți cum e când se aglomerează și lumea stă pe afară, pe dedesubt, deasupra și pe peste tot. Dar deh… decât nimic, e bun și ăsta. Măcar are o pistă care cred că e mai scumpă decât tot aeroportul calumea de care nu se poate plânge mai nimeni. Am văzut că vor să o prelungească sau să mai facă una, mă rog… E cazul să nu mă mai plâng atât și să fiu recunăsctor pentru faptul că am avut unde ateriza și de unde decola ca să ajung înapoi în BXL.
DUpă ce am ajuns pe la ora 23, am fost foarte bucuros să o văd pe Suza, chiar dacă nu prea puteam să îmi manifest această bucurie din cauza celor explicate mai sus. Ne-am urcat în mașină alături de Edi și Ioana și am luat drumul Pietrei, eu văzând în fața mea acel unic pat pe care urma să mă arunc și să rămân lipit de el până a doua zi de dimineață. Singurul plan pe care l-am avut pentru mini vacanța asta a fost să urc cu Suz pe Ceahlău, acolo sus de tot unde poți respira aer curat, unde nu te bate nimeni la cap, unde e liniște deplină și nu te seacă nimeni la creieri, lucru pe care l-am și făcut.
Ora 4:30, dimineața zilei de 7 septembrie eram amândoi treji, împachetam ultimele lucruri și puneam la punct ultimele detalii înainte de a ne îndrepta către autogară pentru a prinde microbuzul către Poiana Largului de unde urma să ajungem cu un altul spre Durău. La 5:15 ieșeam pe ușă, iar la 5:30 eram toți 5 (eu, Suza, Ioana, Edi, Alex) în autogară. Ne-am urcat în microbuz și am ajuns prin Poiană pe la 7 și ceva. La 9 fără un sfert eram deja în microbuzul de Durău, iar la 9 și 20 am început să escaladăm muntele. În mod normal, drumul n-ar fi durat mai mult de 3 ore jumate – 4, dat fiind că traseul ales era cel obișnuit pe care urca toată lumea (din câte am înțeles), dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și cum acel timp a fost stabilit de către o persoană care nu avea minim 7 kile în spate, drumul ne-a luat un pic mai mult (cam 7 ore). Motivele sunt simple: nu ne-am grăbit nicăieri, am stat să facem poze, am stat să mai râdem etc. Drumul în sine până la primul popas (Cabana Fântânele) este relativ abrupt, numai în pantă și numai prin pădure (aproximativ tot drumul e prin pădure, mai puțin atunci când ajungi la jumătate de oră de cabană). Peisajele care le vezi te lasă într-adevăr fără suflare (ca și urcarea de altfel) și în momentul în care ajungi sus de tot (în cazul de față la 1904m), chiar dacă pe parcurs te mai încearcă frica din când în când din cauza râpelor și a distanței foarte mici care e între tine și prăpastie și din cauza instabilității de pe rocile pe care trebuie să le escaladezi până să ajungi în vârf + vântul de peste 100 km/h care bate sus în cazul nefericit în care îl prinzi (toate cele enumerate mai sus au fost trăite pe propria-mi piele alături de restul vitejilor), te cuprinde un sentiment de liniște și ești bucuros că ai ajuns și te poți odihni liniștit.
Odată ajunși sus, ne-am cazat la Cabana Dochia, iar a doua zi de dimineață am pornit spre cucerirea Vârfului Toaca pe condițiile descrise mai sus. Priveliștea, odată ajunși acolo, fiind următoarea :
După ce ne-am dat jos de pe Toaca și ne-am dus să ne luăm bagajele de la cabană, am început ceea ce speram din tot sufletul să fie cel mai ușor lucru, și anume coborârea de pe munte. Eh… dacă urcarea a fost cum a fost și nu prea s-a încadrat în timpul estimat de cei care l-au cronometrat, coborârea s-a făcut în timpul indicat (2ore jumate – 3), doar că a fost dureroasă din cauza terenului și mai abrupt, a pantei cu înclinație destul de serioasă, omniprezentă pe 3/4 din drum, consecința fiind o febră musculară de toată frumusețea dobândită în următoarea zi, o febră care abia dacă îmi permitea să ridic puțin piciorul, febră care se manifesta aproape la toată lumea (evident că nu m-a ținut în casă, dar fiecare pas pe care îl făceam era din ce în ce mai cumplit).
Până la urmă mă bucur că am putut face și asta și că această aventură m-a sustras de la monotonia obișnuită pe care aș fi trăit-o în București. Mă bucur că am reușit să ajung atât de sus și mă bucur că am ajuns acolo cu niște persoane mai mult decât deosebite și cu capul pe umeri. Mă bucur că tot drumul am avut puterea să și râd și să-mi găsesc puterea ca să ajung până acolo sus, chit că din când în când parcă-parcă mă lăsau picioarele și subconștientul îmi spunea să mă las de meseria aia că nu e pentru mine, dar… pușca mea, unde naiba să te întorci la jumate de drum în creierul muntelui? (glumesc). Întotdeauna mi-a plăcut muntele și cred că pe undeva pe acolo una dintre dorințele mele a fost să merg pe munte și eram cât pe ce să mi-o îndeplinesc mai demult, dar nu am avut la minte echipamentul adecvat. De data asta am reușit și mă bucur nespus că nu am făcut-o singur și că i-am avut pe ei lângă mine, în special pe EA. Cred că acum am toată energia care îmi treuie pentru a o lua din loc și pentru a ataca cu bine anul care vine pentru că acum începe cu adevărat distracția și acum începe să fie important.
Chiar dacă am stat doar o săptămână acasă, m-am simțit nemaipomenit în compania în care am fost și știu că m-am mai repetat la un moment dat, dar acolo mă simt cel mai liniștit (și la Brașov).
Stay tuned for more episodes
