A trecut un an de cand nu am mai dat pe acasa. Da, acasa: tara asta numita Romanica pe care am ajuns sa o vad atat de rar. Un an in care s-au intamplat atat de multe si un an care m-a tinut oarecum deoparte de a mai veni din varii motive. Dar e ciudat cand te intorci dupa atata vreme. Pentru mine e ciudat intr-un mod placut, desi cu cateva zile inainte de a veni ma tot gandeam ce voi face, pe unde voi merge si alte lucruri de genul. Ziua respectiva a venit cu… o intarziere de o ora jumate si cu un gust amar lasat de zborul inapoi spre casa.
E ciudat sa te dai jos din avion, sa simti acel miros tipic de aeroport si de Bucuresti care iti inunda caile respiratorii, sa tragi adanc in piept si sa-ti spui: “Am ajuns acasa”. Ciudat, dar placut, probabil din mai multe motive (pentru mine). Oricum, de cand m-am dat jos din avion si pana am ajuns acasa am afisat acelasi zamebt tamp datorat unei oarecare multumiri si linisti care ma coplesise. Facand abstractie de oamenii din jurul meu care manifestau fel de fel de nemultumiri si imparteau tot felul de comentarii, mi-am luat bagajul si am iesit in ceea ce se anunta ca fiind marele Bucuresti.
Acasa, camera mea, patul meu, cei 4 pereti pe care ii stiu de 23 de ani si cu care timp de 19 ani am impartit fiecare succes si fiecare dezamagire (plus mai multe lovituri brutale in timpul somnului, dar asta e alta mancare de peste). Acea camera care in totalitatea ei a fost sanctuarul tuturor lucrurilor bune si mai putin bune care mi-au conturat oarecum viata in tot acest timp. Biroul plin de caiete din generala si din liceu, biblioteca plina de carti (aproape toate citite), dulapul…gol si patul de acasa care nu se poate compara cu niciun alt pat de oriunde din lumea asta. Pur si simplu nu ai cu ce sa-l compari zic. Dar da, era camera pe care nu am mai vazut-o de un an de zile si care in acea seara se hotarase sa imi trezeasca fel de fel de amintiri. Normal ca somnul nu a fost din cel mai profund, dar undeva pe la 3 dimineata tot s-a decis sa vina si am adormit…pana m-am trezit in dulcele zgomot de bormasina caci si deoarece blocul era in reabilitare. Mirific.
Nu am petrecut foarte mult timp prin mareata Capitala si am fugit la munte unde nici pe acolo nu mai fusesem cam tot de un an de zile. Pe batranul Brasov l-am gasit aproape tot cam cum il lasasem in iulie 2012, dar parca tot se schimbasera anumite lucruri la el. Evident ca toata lumea construieste intr-o male veselie si deja pe Dealul Melcilor au aparut fel de fel de casute asa ca nu m-ar mira ca in curand sa inceapa sa defriseze pe Tampa si sa construiasca si pe acolo cine stie ce chestii (stiu, stiu, nu o sa se intample niciodata, dar cum la noi totul e posibil, nu spune niciodata niciodata). In orice caz, s-a construit, s-a modernizat atat cat s-a putut, s-a facut totul mai…frumos. Brasovul va ramane intotdeauna unul dintre cele mai faine orase din RO, fara doar si poate. Imi place ca se dezvolta usor si frumos si ca atmosfera este alta (logic) fata de ceea ce se intampla prin Bucuresti. Normal, doar suntem la munte (si nu prea ne plac bucurestenii :)) don’t hate).
A treia zi de sedere la Brasov a fost de fapt ziua expeditiior/road trip-ului. A fost ziua in care am pornit la drum spre Sighisoara, oras pe care imi doream de ceva vreme sa il vad. Drumul a fost ok, doar ca ghinionul de fotograf s-a cam abatut un pic asupra mea si am ramas fara aparat. Dupa 5 ani de zile, s-a hotarat sa isi dea relativ duhul si sa-mi moara in maini in timp ce trageam diverse cadre pe drum. Dupa lungi tentative (disperate) de resuscitare a bunului meu prieten, D60, m-am dat batut si l-am lasat in pace. Cu toate ca atotstiutorul Google si experienta userilor de pe internet imi dadusera deja raspunsul si solutia la ceea ce patise, am hotarat sa-l duc mai bine in service, fara sa incep sa fac pe mesterul aiurea si sa raman fara el definitiv. Revenind la calatoria catre Sighisoara: a fost bine, chiar foarte bine. Mi-a placut tot oraselul si eram chiar foarte bine ca nu prea era lume. Mi-a placut atmosfera, am urcat si pana sus la Cetate, am dat si o tura de oras dupa care ne-am pornit spre Sibiu. Din pacate nu am intrat in oras pentru ca il vazusem si stiam deja cum se prezinta, dar tot ramasesem cu o anumita curiozitate legata de evolutia lui in timpul in care nu l-am mai vazut. Poate data viitoare (in curand) o sa apuc sa ma duc si pana acolo, sa trag niste cadre si sa vad cam ce s-a mai schimbat. Oricum, si el este un oras de suflet pentru mine. Pe drumul inapoi spre BV am fost si o scurta incursiune catre Pastravaria Albota si…nu am fost dezamagit. Intreaga statiune e construita cu gust (oarecum), iti cam rupi masina pana ajungi acolo, dar odata ajuns nu prea ai de ce sa te plangi. E liniste, e curat, e bine. Si daca esti si mare iubitor de peste, cu siguranta ala e locul pentru tine (ceea ce nu era cazu pentru mine).
Dupa alte cateva zile petrecute la Brasov si plimbat haihui prin oras, sosise vremea sa ma intorc si pe meleagurile natale, adica prin Bucale. Ar cam fi multe de zis in ceea ce priveste Bucurestiul, atat negative cat si pozitive. Ceea ce am remarcat din plimbarile si din observatiile mele profunde e ca orasul si oamenii se schimba sau cel putin incearca sa se schimbe in bine. Exista tentative, majoritatea timide, de schimbare si de intelegere a situatiei curente din capitala. Din pacate aceste tentative nu sunt intotdeauna duse pana la capat si sunt abandonate fie pe parcurs, fie aproape de jumatate, ceea ce e pacat. Orasul nu mi s-a parut murdar in afara de vesnicele lucrari care se fac in Bucuresti de atatia ani de zile, fara a avea niciun fel de rezultat pozitiv final. Dar e important ca se fac, aparenta e la loc de cinste (mna, iar critic aiurea). Cu toate puse cap la cap, a fost bine. Nu am prea folosit transportul in comun (pentru ca experienta a fost crunta din cauza omniprezentei mirosului de nespalat pentru ca, normal, apa e scumpa mai ales vara) si am mers mai mult pe jos si chiar a fost foarte tare (frate). Am mers ca nebunul de la 1 mai – Herastrau, jos pana la lac – Aviatorilor – Dorobanti – Victoriei – Gara de Nord – acasa si toata lumea m-a facut nebun. Meh, mersul pe jos e mai sanatos. In orice caz, a fost placut. Si am avut si companie placuta aproape zilnic, asa ca nu ma plang.
Revenind la aparat: am reusit pana la urma sa il duc la reparat si am fost norocos pentru ca cei de la Nikon RO mi l-au reparat foarte repede si am reusit sa pun mana pe el cu doua zile inainte de plecare, ceea ce nu era rau deloc. Ducandu-i lipsa atat de mult, m-am hotarat sa fac un experiment (propriu si personal) prin care sa vad cam cate cadre as putea sa trag din perspectiva unui turist in Bucuresti si daca chiar ai ce poza pe la noi (in afara de Guvern, Casa Poporului si mai stiu eu ce chestii de genul). Asa ca, ghiozdanul in spate si da-i bice. Rezultatul a fost multumitor. Cu toate ca m-am limita la axa Herastrau – Aviatorilor – Romana – Universitate – Unirii si inapoi, nu a fost chiar deloc rau. Am reusit sa fac poze prin Hera, cateva pe Aviatorilor, multe pe Magheru, multe in Centrul Vechi + alte cateva prin zone adiacente celor deja mentionate. Per total a fost bine, singura problema ar fi ca toata lumea se uita la tine ca la felul 14 in momentul in care incepi sa tragi poze si un oarecare sentiment de nesiguranta cam incepe sa te stapaneasca. Te cam ia cu calduri mai ales cand vezi si niste persoane “interesante” ca se uita luuuuung la tine. Ba chiar am fost si abordat incercand sa mi se vanda repede un iPhone 4S, bineinteles, “ieftin”. Dar da, imi lipsese bunul si batranul Bucuresti, de ce sa mint?!
Concluzia: imi e cam greu sa raman obiectiv si pertinent cand vine vorba sa trag o concluzie in legatura cu ceea ce am vazut si cat am fost acasa si ceea ce vad atunci cand nu sunt acasa. Nu stiu cam cate persoane ar intelege acest lucru, in afara de cele care si ele sunt plecate in afara si nu dau pe acasa decat foarte rar. Cu toate acestea, consider ca se fac eforturi, asa cum am sustinut si mai sus, dar nu suficiente. Drumul pe care unii oameni au apucat-o este cel bun, dar e plin de gropi si nimeni nu are de gand sa le asfalteze, preferand sa le sara (ca sa ma exprim in conformitate cu situatia unor drumuri din tara). Ceea ce este cel mai trist este ca drumul catre bun simt, respect, onestitate nici macar nu e asfalt si nu prea exista multi care vor sa il apuce. Va mai dura multi ani pana vom intelege sa pretuim si sa apreciem aceste valori fundamentale si de baza ale fiintei umane. Din pacate, unii prefera egoismul si iubesc sa se ascunde in spatele lui, facandu-se comfortabili acolo si ramanand blocati in lumea lor. Ne va lua o groaza de timp pana vom invata sa fim solidari unii cu altii, sa invatam sa ne ajutam reciproc indiferent de statutul pe care il ocupam in societate, sa invatam sa conducem asa cum trebuie o tara, sa invatam sa exploatam toate atuurile pe care tara ni le ofera si preferam sa inchidem ochii sau sa le vindem altora…deci, da…mai este foarte mult de mers. Dar nu este deloc imposibil si consider ca asta e cel mai important. Desigur, se impune si o schimbare a mentalitatii multora, dar asta depinde exclusiv de vointa fiecaruia.
Pe scurt: nu va mai multumiti cu putinul pe care il aveti zilnic. Cereti si faceti mai mult decat aveti.
Cam asta e situatia de acasa, cel putin pentru mine.
P.S.: poza e facuta de matusa mea si am ras la ea si inca o fac de fiecare data cand o vad. E funny, regardless de OOF-ul evident;
P.S. 2: niciun aparat foto nu a avut de suferit dpdv fizic in acest articol;
P.S. 3: bebelusi in avion…never again;
P.S. 4: un salut “calduros” anumitor persoane;
The story of V. 