Mă ia cu fiori pe șira spinării când stau și mă gândesc la toate cele care s-au întâmplat în ultima perioadă. Chiar dacă nu vreau să mă pierd cu firea înainte de sesiune și să las toată masa de lucruri inutile să-mi inunde capul cu gânduri care mai de care mai tulburi, lucru care oricum se întâmplă, acum pot să controlez acest flux care intră și care mă face să întorc orice afirmație sau orice lucru care îmi este spus pe toate părțile. Zilele trecute reușisem să ating un anumit echilibru pe care inițial îl pierdusem la un moment dat. Rapiditatea gândurilor care-mi circulau în cap mă bulversa complet și nu reușeam să mai înțeleg aproape nimic din ceea ce se întâmpla cu mine. Orice întrebare pe care mi-o puneam și orice răspuns pe care încercam să mi-l dau erau irelevante și nu aveau nicio legătură cu ceea ce se întâmpla în interiorul meu sau cu mine în general. Mă uitam în gol în orice făceam și singurul lucru care mai prezenta un interes anost era mersul la facultate care mă făcea să mă desprind de decorul tragic care începuse să se contureze în jurul meu. Am reușit în cele din urmă să blochez orice fel de gând stupid și orice fel de stare nasoală autoindusă, dar degeaba. Barajul invizibil pe care-l construisem iar se fisurase și în câteva ore s-a dărâmat de tot.
Nu, nu consider că e vorba de nicio instabilitate sau nesiguranță în lucrurile pe care le fac și asta pentru că tot ceea ce îmi propun să pun în practică e analizat și în cel mai mic detaliu înainte de a mă porni să fac așa ceva, de unde și masivitatea de gânduri care îmi inundă capul în majoritatea situațiilor. Gândesc prea mult niște situații aparent simple și lumea se uită la mine ca la felul 14 și nu reușește să înțeleagă de ce eu nu pot vedea lucrurile așa cum le văd și ei, adică în forma lor cea mai simplă. E oarecum simplu: îmi place să complic lucrurile ca să pot să îmi dau seama care ar putea fi soluția cea mai adecvată/optimă pentru a ieși din impasul temporal pe care-l ridică aceste situații. Cineva îmi spunea că mă chinui foarte mult făcând acest lucru, ceea ce demonstrează ca în decursul unui an nu a reușit nici măcar un pic să înțeleagă ceea ce fac de fapt și cum lucrez în partea de sus și e normal pentru că majoritatea preferă modul simplist de gândire și de a vedea toate lucrurile. Percepția mea s-a schimbat de ceva vreme și cine nu reușește să o înțeleagă să fie sănătos. Poate că par a fi complicat și poate că nu vorbesc tot timpul și nu spun lucrurilor pe nume adică mură-n gură doar pentru că am pretenția ca persoanele care mă înconjoară să-și folosească un pic materia cenușie și să iasă din cutia în care sunt închise zilnic și din lumea plină de roz și de ponei zburători ca într-un final să guste și ele din ceea ce văd eu…și de multe ori am avut dreptate și mi s-a dat dreptate în ceea ce am avut de spus și de făcut, dar acum nu mai contează și am impresia că nici undeva pe viitor nu ar mai conta aceste lucruri.
În astfel de situații în care panica ar trebui să fie sentimentul care să mă domine și nu o face, aș vrea să plec cât mai departe. Unii preferă agitația ca să se calmeze (cât de prostesc), eu prefer să fiu undeva singur, în vârf de munte sau pe o insulă pustie, într-un cuvânt: izolat. Nu am stat niciodată să cred că alte persoane vor veni în ajutorul tău ca să îți dea sfaturile care îți trebuie și să te scoată din „nenorocirea” prin care treci pe moment. Era o poză pe net care zicea „atunci când ai probleme 80% din prietenii tăi se vor bucura că le ai, iar restului de 20% nu îi va păsa de tine” ceea ce nu e neapărat exact, dar cam așa stă treaba. Unii chiar îți vor da sfaturi pe care tu, în mirajul tău obsesiv, le vei crede și le vei înghiți pentru că prietenii tăi, de aceeași vârstă cu tine, au atâta experiență de viață câtă ai și tu și știu tot pe atâtea lucruri pe cât știi și tu, ceea ce te face să îi asculți și să le dai dreptate. Greșit. Desigur, e bine să ai cu cine sta de vorbă și să explici ce ai pățit, dar eu unul prefer să rezolv totul singur. Dacă începi să depinzi de lumea din jurul tău ca să îți rezolvi problemele, mai târziu vei sta tot după ei ca să încerci să ieși din alte probleme pe plan profesional. Pe de altă parte, această lamentare interminabilă nu îmi inspiră decât un cerșit de milă și o rugăminte de a fi băgat în seamă, ceea ce mi se pare…anormal. Dar în fine, nu despre asta era vorba și astfel de situații diferă de la caz la caz. Prefer singurătatea pentru că poți gândi la rece și nu ești influențat de nimeni și de nimic care să îți schimbe ideile. E unul din momentele în care trebuie să-ți demonstrezi singur că poți depăși o situație critică cu care în mod sigur te vei mai întâlni și pe viitor și va avea un impact și mai mare asupra ta. E momentul în care trebuie să vezi câtă încredere ai în tine și cât de bine poți gestiona aceste situații și așa mai departe.
Știu, sunt prea dur cu mine și ceea ce am zis mai sus poate suna chiar foarte ciudat și mult prea pesimist, dar așa trebuie să fii dacă vrei să ajungi undeva. Nu mai e cazul să mă ascund după deget și să încerc să caut frumosul în lucrurile puține spre inexistente. Nu mai e cazul să cred că ceva BUN se va întâmpla pentru că nu vreau să trăiesc într-o minciiună și să-mi trag singur o perdea în fața ochilor pe care să o arăt zilnic pe stradă. Nu mai e momentul să visezi la imposibil și la ponei care îți aduc fericirea, ci să pui fundul la treabă și să te mai descurci și singur.
The story of V. 