Deci

…unde rămăsesem?

Advertisements

Turist la mine acasa

image

A trecut un an de cand nu am mai dat pe acasa. Da, acasa: tara asta numita Romanica pe care am ajuns sa o vad atat de rar. Un an in care s-au intamplat atat de multe si un an care m-a tinut oarecum deoparte de a mai veni din varii motive. Dar e ciudat cand te intorci dupa atata vreme. Pentru mine e ciudat intr-un mod placut, desi cu cateva zile inainte de a veni ma tot gandeam ce voi face, pe unde voi merge si alte lucruri de genul. Ziua respectiva a venit cu… o intarziere de o ora jumate si cu un gust amar lasat de zborul inapoi spre casa.

E ciudat sa te dai jos din avion, sa simti acel miros tipic de aeroport si de Bucuresti care iti inunda caile respiratorii, sa tragi adanc in piept si sa-ti spui: “Am ajuns acasa”. Ciudat, dar placut, probabil din mai multe motive (pentru mine). Oricum, de cand m-am dat jos din avion si pana am ajuns acasa am afisat acelasi zamebt tamp datorat unei oarecare multumiri si linisti care ma coplesise. Facand abstractie de oamenii din jurul meu care manifestau fel de fel de nemultumiri si imparteau tot felul de comentarii, mi-am luat bagajul si am iesit in ceea ce se anunta ca fiind marele Bucuresti.

Acasa, camera mea, patul meu, cei 4 pereti pe care ii stiu de 23 de ani si cu care timp de 19 ani am impartit fiecare succes si fiecare dezamagire (plus mai multe lovituri brutale in timpul somnului, dar asta e alta mancare de peste). Acea camera care in totalitatea ei a fost sanctuarul tuturor lucrurilor bune si mai putin bune care mi-au conturat oarecum viata in tot acest timp. Biroul plin de caiete din generala si din liceu, biblioteca plina de carti (aproape toate citite), dulapul…gol si patul de acasa care nu se poate compara cu niciun alt pat de oriunde din lumea asta. Pur si simplu nu ai cu ce sa-l compari zic. Dar da, era camera pe care nu am mai vazut-o de un an de zile si care in acea seara se hotarase sa imi trezeasca fel de fel de amintiri. Normal ca somnul nu a fost din cel mai profund, dar undeva pe la 3 dimineata tot s-a decis sa vina si am adormit…pana m-am trezit in dulcele zgomot de bormasina caci si deoarece blocul era in reabilitare. Mirific.

Nu am petrecut foarte mult timp prin mareata Capitala si am fugit la munte unde nici pe acolo nu mai fusesem cam tot de un an de zile. Pe batranul Brasov l-am gasit aproape tot cam cum il lasasem in iulie 2012, dar parca tot se schimbasera anumite lucruri la el. Evident ca toata lumea construieste intr-o male veselie si deja pe Dealul Melcilor au aparut fel de fel de casute asa ca nu m-ar mira ca in curand sa inceapa sa defriseze pe Tampa si sa construiasca si pe acolo cine stie ce chestii (stiu, stiu, nu o sa se intample niciodata, dar cum la noi totul e posibil, nu spune niciodata niciodata). In orice caz, s-a construit, s-a modernizat atat cat s-a putut, s-a facut totul mai…frumos. Brasovul va ramane intotdeauna unul dintre cele mai faine orase din RO, fara doar si poate. Imi place ca se dezvolta usor si frumos si ca atmosfera este alta (logic) fata de ceea ce se intampla prin Bucuresti. Normal, doar suntem la munte (si nu prea ne plac bucurestenii :)) don’t hate).

A treia zi de sedere la Brasov a fost de fapt ziua expeditiior/road trip-ului. A fost ziua in care am pornit la drum spre Sighisoara, oras pe care imi doream de ceva vreme sa il vad. Drumul a fost ok, doar ca ghinionul de fotograf s-a cam abatut un pic asupra mea si am ramas fara aparat. Dupa 5 ani de zile, s-a hotarat sa isi dea relativ duhul si sa-mi moara in maini in timp ce trageam diverse cadre pe drum. Dupa lungi tentative (disperate) de resuscitare a bunului meu prieten, D60, m-am dat batut si l-am lasat in pace. Cu toate ca atotstiutorul Google si experienta userilor de pe internet imi dadusera deja raspunsul si solutia la ceea ce patise, am hotarat sa-l duc mai bine in service, fara sa incep sa fac pe mesterul aiurea si sa raman fara el definitiv. Revenind la calatoria catre Sighisoara: a fost bine, chiar foarte bine. Mi-a placut tot oraselul si eram chiar foarte bine ca nu prea era lume. Mi-a placut atmosfera, am urcat si pana sus la Cetate, am dat si o tura de oras dupa care ne-am pornit spre Sibiu. Din pacate nu am intrat in oras pentru ca il vazusem si stiam deja cum se prezinta, dar tot ramasesem cu o anumita curiozitate legata de evolutia lui in timpul in care nu l-am mai vazut. Poate data viitoare (in curand) o sa apuc sa ma duc si pana acolo, sa trag niste cadre si sa vad cam ce s-a mai schimbat. Oricum, si el este un oras de suflet pentru mine. Pe drumul inapoi spre BV am fost si o scurta incursiune catre Pastravaria Albota si…nu am fost dezamagit. Intreaga statiune e construita cu gust (oarecum), iti cam rupi masina pana ajungi acolo, dar odata ajuns nu prea ai de ce sa te plangi. E liniste, e curat, e bine. Si daca esti si mare iubitor de peste, cu siguranta ala e locul pentru tine (ceea ce nu era cazu pentru mine).

Dupa alte cateva zile petrecute la Brasov si plimbat haihui prin oras, sosise vremea sa ma intorc si pe meleagurile natale, adica prin Bucale. Ar cam fi multe de zis in ceea ce priveste Bucurestiul, atat negative cat si pozitive. Ceea ce am remarcat din plimbarile si din observatiile mele profunde e ca orasul si oamenii se schimba sau cel putin incearca sa se schimbe in bine. Exista tentative, majoritatea timide, de schimbare si de intelegere a situatiei curente din capitala. Din pacate aceste tentative nu sunt intotdeauna duse pana la capat si sunt abandonate fie pe parcurs, fie aproape de jumatate, ceea ce e pacat. Orasul nu mi s-a parut murdar in afara de vesnicele lucrari care se fac in Bucuresti de atatia ani de zile, fara a avea niciun fel de rezultat pozitiv final. Dar e important ca se fac, aparenta e la loc de cinste (mna, iar critic aiurea). Cu toate puse cap la cap, a fost bine. Nu am prea folosit transportul in comun (pentru ca experienta a fost crunta din cauza omniprezentei mirosului de nespalat pentru ca, normal, apa e scumpa mai ales vara) si am mers mai mult pe jos si chiar a fost foarte tare (frate). Am mers ca nebunul de la 1 mai – Herastrau, jos pana la lac – Aviatorilor – Dorobanti – Victoriei – Gara de Nord – acasa si toata lumea m-a facut nebun. Meh, mersul pe jos e mai sanatos. In orice caz, a fost placut. Si am avut si companie placuta aproape zilnic, asa ca nu ma plang.

Revenind la aparat: am reusit pana la urma sa il duc la reparat si am fost norocos pentru ca cei de la Nikon RO mi l-au reparat foarte repede si am reusit sa pun mana pe el cu doua zile inainte de plecare, ceea ce nu era rau deloc. Ducandu-i lipsa atat de mult, m-am hotarat sa fac un experiment (propriu si personal) prin care sa vad cam cate cadre as putea sa trag din perspectiva unui turist in Bucuresti si daca chiar ai ce poza pe la noi (in afara de Guvern, Casa Poporului si mai stiu eu ce chestii de genul). Asa ca, ghiozdanul in spate si da-i bice. Rezultatul a fost multumitor. Cu toate ca m-am limita la axa Herastrau – Aviatorilor – Romana – Universitate – Unirii si inapoi, nu a fost chiar deloc rau. Am reusit sa fac poze prin Hera, cateva pe Aviatorilor, multe pe Magheru, multe in Centrul Vechi + alte cateva prin zone adiacente celor deja mentionate. Per total a fost bine, singura problema ar fi ca toata lumea se uita la tine ca la felul 14 in momentul in care incepi sa tragi poze si un oarecare sentiment de nesiguranta cam incepe sa te stapaneasca. Te cam ia cu calduri mai ales cand vezi si niste persoane “interesante” ca se uita luuuuung la tine. Ba chiar am fost si abordat incercand sa mi se vanda repede un iPhone 4S, bineinteles, “ieftin”. Dar da, imi lipsese bunul si batranul Bucuresti, de ce sa mint?!

Concluzia: imi e cam greu sa raman obiectiv si pertinent cand vine vorba sa trag o concluzie in legatura cu ceea ce am vazut si cat am fost acasa si ceea ce vad atunci cand nu sunt acasa. Nu stiu cam cate persoane ar intelege acest lucru, in afara de cele care si ele sunt plecate in afara si nu dau pe acasa decat foarte rar. Cu toate acestea, consider ca se fac eforturi, asa cum am sustinut si mai sus, dar nu suficiente. Drumul pe care unii oameni au apucat-o este cel bun, dar e plin de gropi si nimeni nu are de gand sa le asfalteze, preferand sa le sara (ca sa ma exprim in conformitate cu situatia unor drumuri din tara). Ceea ce este cel mai trist este ca drumul catre bun simt, respect, onestitate nici macar nu e asfalt si nu prea exista multi care vor sa il apuce. Va mai dura multi ani pana vom intelege sa pretuim si sa apreciem aceste valori fundamentale si de baza ale fiintei umane. Din pacate, unii prefera egoismul si iubesc sa se ascunde in spatele lui, facandu-se comfortabili acolo si ramanand blocati in lumea lor. Ne va lua o groaza de timp pana vom invata sa fim solidari unii cu altii, sa invatam sa ne ajutam reciproc indiferent de statutul pe care il ocupam in societate, sa invatam sa conducem asa cum trebuie o tara, sa invatam sa exploatam toate atuurile pe care tara ni le ofera si preferam sa inchidem ochii sau sa le vindem altora…deci, da…mai este foarte mult de mers. Dar nu este deloc imposibil si consider ca asta e cel mai important. Desigur, se impune si o schimbare a mentalitatii multora, dar asta depinde exclusiv de vointa fiecaruia.
Pe scurt: nu va mai multumiti cu putinul pe care il aveti zilnic. Cereti si faceti mai mult decat aveti.

Cam asta e situatia de acasa, cel putin pentru mine.

P.S.: poza e facuta de matusa mea si am ras la ea si inca o fac de fiecare data cand o vad. E funny, regardless de OOF-ul evident;

P.S. 2: niciun aparat foto nu a avut de suferit dpdv fizic in acest articol;

P.S. 3: bebelusi in avion…never again;

P.S. 4: un salut “calduros” anumitor persoane;

Monarhia si predarea stafetei in Belgia

image

Belgia, sau acest stat a carui existenta a fost marcata in mod oficial in anul 1830 in data de glorie de 21 iulie in momentul adoptarii primei sale legi fundamentale, este o tara de nu foarte mari dimensiuni situata intre Germania, Franta, Olanda si Luxemburg. Este una dintre putinele tari care a conservat un regim politic care de-alungul istoriei a suscitat o multime de intrebari si care chiar si in ziua de azi reuseste in continuare sa emane indoieli si intrebari cu toate ca pentru multi reprezinta un sistem mult mai stabil decat democratiile actuale. Belgia si-a prezervat acest regim inca de la inceput. Incercari de a merge spre o republica au fost, dar statul federal a rezistat, monarhia urmand si ea, la randul ei, aceeasi cale. Dar nu despre asta am venit sa vorbesc aici…

Statul belgian a cunoscut de-alungul istoriei 6 mari regi, Philippe devenind astazi cel de-al saptelea rege al Belgiei. Istoria creata de precedentii sai este una bogata care variaza de la momente dureroase pana la momente placute si chiar amuzante. Fiecare rege si-a dat silinta sa indeplineasca o serie de obiective cateodata mai mult sau mai putin persoanele in scopul modernizarii si intaririi statului belgian. Toti cei sase regi si-au lasat o amprenta adanca si bine trasata asupra tarii lor, insa, in timp, functia a devenit din ce in ce mai limitata, ea capatand in ziua de azi un aspect mai mult simbolic, puterea sa fiind bine definita de catre Constitutie.

Ziua a fost una speciala si simbolica pentru belgieni. A fost atat ziua nationala a Belgiei, cat si ziua in care Albert al II-lea a abdicat de la tron in favoarea fiului mostenitor, Philippe. A fost o zi incarcata de emotie, o zi speciala, o zi caracterizata mai degraba de simplitate, moderatie si discretie in ceea ce priveste festivitatile care au fost organizate.

Ce presupune procedura de abdicare si numire a unui nou rege? In principiu lucrurile sunt simple, dar pe hartie si din punct de vedere legal nu e pe chiar atat de simplu pe cat ar putea fi sau pe cat ar putea parea a fi. Abdicarea est un fel de “demisie” a regelui, chiar daca legea fundamentala nu precizeaza in niciun fel scenariul posibil al abdicarii regelui. Aceasta procedura juridica presupune o declaratie facuta de regele actual care este citita de ministrul justitiei (care isi asuma, de altfel, responsabilitatea pentru textul intocmit de catre monarh) atat la Palatul Regal, cat si in fata celor doua camere reunite ale Parlamentului. Aceasta declaratie este redactata in doua exemplare si este semnata de reprezentantii celor 3 puteri in stat, respectiv de catre executiv (prim-ministrul + vice prim ministrii + regele insusi), legislativ (presedintii celor doua camere) si juridic (presedintII Curtii constitutionale, presedintele Curtii de casatie, prim-procurorul de pe langa Curtea de casatie, presedintele Consiliului de stat). Odata finalizata lectura declaratiei, se procedeaza la o a doua lectura in fata camerelor reunite ale Parlamentului, moment in care abdicarea regelui este recunoscuta in mod legal si oficial, iar statul intra in perioada de interregn, moment in care conducerea acestuia este asigurata de catre ministrii reuniti in consiliu.

Etapa parlamentara este decisiva, ea reprezentand momentul in care noul rege depune juramantul in fata celor doua camere reunite, a guvernului, a familiei regale si a altor membri de seama ai statului belgian sau ai unor institutii europene (presedintele CE, cum a fost cazul in ziua de azi). Juramantul este etapa finala prin care noul rege declara fidelitate poporului, promitand sa respecte legea fundamentala, independenta tarii si integritatea teritoriului (concepte vechi mostenite din dreptul feudal francez si din cele doua legi specifice adoptate de catr belgieni in 1830 odata cu sfarsitul ocupatiei olandeze) si in urma caruia este “investit” in noua sa functie. Discursul de azi care a urmat juramantului a fost unul simplu, dar puternic. Cuvintele au fost alese cu grija, noul rege emanand in acelasi timp un sentiment general de incredere, putere, liniste, solidaritate, controlandu-si cu greu emotiile care dejau ii apasau pe umeri. In cele din urma, intreaga Camera a deputatilor s-a ridicat in picioare si a izbucnit in aplauze, lucru care nu este deloc obisnuit in astel de situatii (obiceiul/cutuma presupune ca intr-un astfel de scenariu lumea sa fie cat mai discreta si sa nu schiteze niciun fel de gest). Incepand cu acest moment, Belgia si-a cunoscut cel de-al saptelea rege din istoria sa, incheiind astfel o pagina si incepand o noua fila din ceea ce urmeaza pentru aceasta tara mai mult decat descurcareata si de la care ai, intr-adevar, ce invata.

Un aspect interesant al intregii ceremonii ar fi faptul ca, in Belgia, in momentul numirii unui nou rege, nu exista o procedura proprie de “intronizare”. Nu exista coroana, nu exista sceptru sau alte simboluri tipice cu care sunt obisnuite alte monarhii. Exista doar o sabie care este, de altfel, un obiect mai mult decat simbolic, iar juramantul este marca definitorie si chiar proprie a monarhiei din Belgia. Pe scurt: procedura este mai mult decat simpla, fara prea multa lalaiala.

In ceea ce priveste organizarea festivitatilor, lucrurile sunt foarte clare si nu exista nimic de criticat sau de reprosat. Autoritatiile s-au miscat exemplar, fara sa lase loc niciunei fel de erori. Ca in orice tara civilizata, respectul a fost cuvantul de ordine in aceasta zi. Totul a fost facut cu mult bun simt, oamenii au fost civilizati, i-au strans mana atat regelui care a abdicat, cat si noului rege, ba chiar au reusit sa si stea de vorba fata in fata cu ei, presa si-a cunoscut limitele si nu a abuzat/exagerat de privilegiul care i-a fost oferit, totul a fost ca la carte si cat mai simplu. Nu a fost nimic pompos, nu a fost nimic exagerat, totul a fost mai mult decat decent, iar lumea a fost mai mult decat incantata de evenimente.

Belgia ramane in continuare unul dintre exemplele concrete de state in care conflictul comunitar reprezinta una dintre caracteristicile definitorii si dureroase ale unui stat federal. Acest conflict existent intre valoni si flamanzi dateaza de o buna bucata de vreme, iar monarhia a asigurat, intr-un fel, un rol mediator execelent intre cele doua comunitati predominante ale acestei tari. Eforturile depuse de executiv si legislativ pentru a suda o intelegere intre cele doua mari comunitati ar fi fost mai mult inutile fara aportul important al regelui in aceasta problema. In ciuda acestei pete negre, astazi a fost o zi in care toata lumea a uitat de acest lucru si a participat cu tot sufletul la un eveniment de o raritate marcanta intr-un stat in care monarhia inca supravietuieste mai mult decat bine.

Am fost profund impresionat de eveniment si de mandria pe care o regaseai pe fiecare canal de televiziune belgian. Fiecare persoana careia i se lua cate un mic interviu de la fata locului era emotionata si mandra in acelasi timp de faptul ca avea posibilitatea de a asista la un astfel de eveniment. Regret ca nu am putut fi acolo pentru cateva poze, dar ma bucur ca am putut asista de o maniera mai mult pasiva din spatele unui ecran si ca am putut resimti aproape aceeasi emotie ca cei care erau in Piata Regala la cativa metri de vechiul si noul suveran.

(Meanwhile, la noi in tara: unde-i Omar Hayssam? De ce tine Baselu’ o pisica in brate? De ce toaletele de pe autostrazi sunt murdare? De ce ne batem joc de clienti? etc.)

Morala: mai avem mult pana la civilizatie.

Sur ce, longue vie au nouveau roi! Vive le roi!

P.S.: la photo publiee en debut d’article fait l’objet de la propriete exclusive du journal Le Soir.

Rapide

# Am revenit – da, m-am decis sa reincep usor, usor umila mea literatura caracteristica mediului virtual, si anume, blogareala. Da, da, gata cu aplauzele si uralele. O sa incerc sa fiu cat mai, hum… cum ii zice? Obiectiv, cica. Dar tinand cont ca e blog personal, va fi cam greu sa-mi exprim niste opinii printr-o prisma mult mai legitima si mai pertinenta decat cea a subiectivitatii. Voi face, insa, niste tentative. De amorul artei, nu?

# BAC 2013 – … ce ai mai putea sa zici despre asta? Nu stiu daca chiar mai e un subiect de dezbatut daca privesti cronologic tot ceea ce s-a intamplat si toata mizeria care a iesit la iveala, bineinteles, post examen sau in cursul acestuia. Ca si cand nu am fi deja familiarizati cu situatiile mai mult decat evidente care exista in cadrul acestui examen. Dar cum din fiecare eveniment arhicunosut trebuie facut o drama nationala, cam asta a fost tot. Un lucru e… cert: bacalaOreatul nu mai reprezinta o mandrie personala a candidatului decat intr-o oarecare masura. Este o etapa obligatorie in viata fiecarui om cu capul pe umeri, o alta usa care se deschide si care scoate la iveala alte usi. Mai nou nu mai este deloc “examenul maturitatii”, ci o lupta, un strigat colectiv al celor care si-au dat seama ca acel obiect dreptunghiular numit carte nu mai reprezinta nimic pentru ei.

# Faith in myself restored (modestia asta ntz): acum doua zile ma intorceam din plimbarea de rutina din padure cu a mea blonda si cu a mea mama. In timp ce treceam pe trecerea de pietoni observ o batranica la volanul unui Peugeot 107. Abia daca vedea in fata ei. Campul ei vizual era dat de 3/4 din volan si 1/4 din, probabil, cer si o mica bucata din drumul pe care il parcurgea (in conditiile in care, in mod normal, trebuie sa vezi si o parte din capota ca sa ai o pozitie corecta). In momentul in care am trecut pe langa ea, am avut reactia tipica de “Cine v-a dat permis?” si mi-am vazut de drum, avand un presentiment oarecum ciudat in legatura cu persoana in cauza. Dupa nici 10 secunde aud o mare bubuitura si cand ma intorc sa vad ce s-a intamplat, realizez ca masina respectiva se oprise cu toata partea dreapta intr-un bloc de beton aflat pe marginea drumului. Am rupt-o la fuga si am ajuns destul de repede la Peugeot-ul batranicii. Toata partea dreapta era praf: farul spart, cauciul spart, suspensia rupta, roata intreaga rupta… m-am asigurat sa vad daca batranica era bine si am sunat la Politie in timp ce singura masina care se oprise asigura oarecum zona (pus triunghi pe carosabil etc). Politia a ajuns in 5 minute, batranica era in stare de soc, dar constienta si totul s-a rezolvat. Nu am stat sa vad care a fost deznodamantul, dar am lasat totul pe seama celor care erau deja acolo. Dupa ce am plecat, mi-am dat seama de mai multe lucruri si m-am simtit mandru ca eram prin zona. La naiba, eram pregatit chiar si de ce era mai rau, chiar daca in situatii de genul multa lume se panicheaza si/sau prefera sa stea pe margine si sa se uite. Dar, cum s-ar zice, it was a good day.

# Perchezitii la minut: ieri seara, plimbare prin parc. Merg ce merg si vad o Nubira vopsita in vreo 3 culori (cine stie ce opera de arta facuta la 20e) cu doi tipi dubiosi inauntru. Pe masura ce ma apropiam de masina celor doi, un Nissan Qashqai isi face aparitia intr-un mod destul de brutal si se opreste fix in fata Nubirei. 3 persoane destul de solide coboara din masina, se duc glont la cei doi (care fumau pe acolo), ii scot frumos din masina, le cer actele si ii pun cu fata pe capota si ii perchezitioneaza. Nu cred ca a durat mai mult de 30 de secunde. A fost foarte… interesant. Politia pe aici chiar isi face treaba (cateodata si din prea mult exces de zel).

# Trip in RO: ah da. Am dat si o tura pe acasa dupa un an de zile. Am sa revin cu un articol pe subiect.

What i’ve been up to lately

20120602-002809.jpg

Si o constatare si un sut in fund: sa nu crezi niciodata si sa nu faci greseala sa iti spui “e suficient, am inteles”. Trebuie sa cauti mai mult, trebuie sa exploatezi fiecare sinapsa din creierul tau, trebuie sa trezesti fiecare neuron si fiecare lob ca sa contribuie la intreg procesul, indiferent ca e pentru o ora, doua (cu toate ca nu mai suntem la scoala). Intotdeauna trebuie sa te indrepti spre cat mai mult si sa nu abandonezi cand ti se pune piciorul in piept si esti aruncat la pamant. Trebuie sa incepi sa inveti sa ripostezi.
Toate astea se aplica, bineinteles, daca ai destul cap si destula vointa ca sa poti sa le faci si nu sa le astepti sa iti cada din cer. Nu se va intampla niciodata in viata asta.