Deci

…unde rămăsesem?

Storm

There is a storm coming in the night.

Turist la mine acasa

A trecut un an de cand nu am mai dat pe acasa. Da, acasa: tara asta numita Romanica pe care am ajuns sa o vad atat de rar. Un an in care s-au intamplat atat de multe si un an care m-a tinut oarecum deoparte de a mai veni din varii motive. Dar e ciudat cand te intorci dupa atata vreme. Pentru mine e ciudat intr-un mod placut, desi cu cateva zile inainte de a veni ma tot gandeam ce voi face, pe unde voi merge si alte lucruri de genul. Ziua respectiva a venit cu… o intarziere de o ora jumate si cu un gust amar lasat de zborul inapoi spre casa.

E ciudat sa te dai jos din avion, sa simti acel miros tipic de aeroport si de Bucuresti care iti inunda caile respiratorii, sa tragi adanc in piept si sa-ti spui: “Am ajuns acasa”. Ciudat, dar placut, probabil din mai multe motive (pentru mine). Oricum, de cand m-am dat jos din avion si pana am ajuns acasa am afisat acelasi zamebt tamp datorat unei oarecare multumiri si linisti care ma coplesise. Facand abstractie de oamenii din jurul meu care manifestau fel de fel de nemultumiri si imparteau tot felul de comentarii, mi-am luat bagajul si am iesit in ceea ce se anunta ca fiind marele Bucuresti.

Acasa, camera mea, patul meu, cei 4 pereti pe care ii stiu de 23 de ani si cu care timp de 19 ani am impartit fiecare succes si fiecare dezamagire (plus mai multe lovituri brutale in timpul somnului, dar asta e alta mancare de peste). Acea camera care in totalitatea ei a fost sanctuarul tuturor lucrurilor bune si mai putin bune care mi-au conturat oarecum viata in tot acest timp. Biroul plin de caiete din generala si din liceu, biblioteca plina de carti (aproape toate citite), dulapul…gol si patul de acasa care nu se poate compara cu niciun alt pat de oriunde din lumea asta. Pur si simplu nu ai cu ce sa-l compari zic. Dar da, era camera pe care nu am mai vazut-o de un an de zile si care in acea seara se hotarase sa imi trezeasca fel de fel de amintiri. Normal ca somnul nu a fost din cel mai profund, dar undeva pe la 3 dimineata tot s-a decis sa vina si am adormit…pana m-am trezit in dulcele zgomot de bormasina caci si deoarece blocul era in reabilitare. Mirific.

Nu am petrecut foarte mult timp prin mareata Capitala si am fugit la munte unde nici pe acolo nu mai fusesem cam tot de un an de zile. Pe batranul Brasov l-am gasit aproape tot cam cum il lasasem in iulie 2012, dar parca tot se schimbasera anumite lucruri la el. Evident ca toata lumea construieste intr-o male veselie si deja pe Dealul Melcilor au aparut fel de fel de casute asa ca nu m-ar mira ca in curand sa inceapa sa defriseze pe Tampa si sa construiasca si pe acolo cine stie ce chestii (stiu, stiu, nu o sa se intample niciodata, dar cum la noi totul e posibil, nu spune niciodata niciodata). In orice caz, s-a construit, s-a modernizat atat cat s-a putut, s-a facut totul mai…frumos. Brasovul va ramane intotdeauna unul dintre cele mai faine orase din RO, fara doar si poate. Imi place ca se dezvolta usor si frumos si ca atmosfera este alta (logic) fata de ceea ce se intampla prin Bucuresti. Normal, doar suntem la munte (si nu prea ne plac bucurestenii :)) don’t hate).

A treia zi de sedere la Brasov a fost de fapt ziua expeditiior/road trip-ului. A fost ziua in care am pornit la drum spre Sighisoara, oras pe care imi doream de ceva vreme sa il vad. Drumul a fost ok, doar ca ghinionul de fotograf s-a cam abatut un pic asupra mea si am ramas fara aparat. Dupa 5 ani de zile, s-a hotarat sa isi dea relativ duhul si sa-mi moara in maini in timp ce trageam diverse cadre pe drum. Dupa lungi tentative (disperate) de resuscitare a bunului meu prieten, D60, m-am dat batut si l-am lasat in pace. Cu toate ca atotstiutorul Google si experienta userilor de pe internet imi dadusera deja raspunsul si solutia la ceea ce patise, am hotarat sa-l duc mai bine in service, fara sa incep sa fac pe mesterul aiurea si sa raman fara el definitiv. Revenind la calatoria catre Sighisoara: a fost bine, chiar foarte bine. Mi-a placut tot oraselul si eram chiar foarte bine ca nu prea era lume. Mi-a placut atmosfera, am urcat si pana sus la Cetate, am dat si o tura de oras dupa care ne-am pornit spre Sibiu. Din pacate nu am intrat in oras pentru ca il vazusem si stiam deja cum se prezinta, dar tot ramasesem cu o anumita curiozitate legata de evolutia lui in timpul in care nu l-am mai vazut. Poate data viitoare (in curand) o sa apuc sa ma duc si pana acolo, sa trag niste cadre si sa vad cam ce s-a mai schimbat. Oricum, si el este un oras de suflet pentru mine. Pe drumul inapoi spre BV am fost si o scurta incursiune catre Pastravaria Albota si…nu am fost dezamagit. Intreaga statiune e construita cu gust (oarecum), iti cam rupi masina pana ajungi acolo, dar odata ajuns nu prea ai de ce sa te plangi. E liniste, e curat, e bine. Si daca esti si mare iubitor de peste, cu siguranta ala e locul pentru tine (ceea ce nu era cazu pentru mine).

Dupa alte cateva zile petrecute la Brasov si plimbat haihui prin oras, sosise vremea sa ma intorc si pe meleagurile natale, adica prin Bucale. Ar cam fi multe de zis in ceea ce priveste Bucurestiul, atat negative cat si pozitive. Ceea ce am remarcat din plimbarile si din observatiile mele profunde e ca orasul si oamenii se schimba sau cel putin incearca sa se schimbe in bine. Exista tentative, majoritatea timide, de schimbare si de intelegere a situatiei curente din capitala. Din pacate aceste tentative nu sunt intotdeauna duse pana la capat si sunt abandonate fie pe parcurs, fie aproape de jumatate, ceea ce e pacat. Orasul nu mi s-a parut murdar in afara de vesnicele lucrari care se fac in Bucuresti de atatia ani de zile, fara a avea niciun fel de rezultat pozitiv final. Dar e important ca se fac, aparenta e la loc de cinste (mna, iar critic aiurea). Cu toate puse cap la cap, a fost bine. Nu am prea folosit transportul in comun (pentru ca experienta a fost crunta din cauza omniprezentei mirosului de nespalat pentru ca, normal, apa e scumpa mai ales vara) si am mers mai mult pe jos si chiar a fost foarte tare (frate). Am mers ca nebunul de la 1 mai – Herastrau, jos pana la lac – Aviatorilor – Dorobanti – Victoriei – Gara de Nord – acasa si toata lumea m-a facut nebun. Meh, mersul pe jos e mai sanatos. In orice caz, a fost placut. Si am avut si companie placuta aproape zilnic, asa ca nu ma plang.

Revenind la aparat: am reusit pana la urma sa il duc la reparat si am fost norocos pentru ca cei de la Nikon RO mi l-au reparat foarte repede si am reusit sa pun mana pe el cu doua zile inainte de plecare, ceea ce nu era rau deloc. Ducandu-i lipsa atat de mult, m-am hotarat sa fac un experiment (propriu si personal) prin care sa vad cam cate cadre as putea sa trag din perspectiva unui turist in Bucuresti si daca chiar ai ce poza pe la noi (in afara de Guvern, Casa Poporului si mai stiu eu ce chestii de genul). Asa ca, ghiozdanul in spate si da-i bice. Rezultatul a fost multumitor. Cu toate ca m-am limita la axa Herastrau – Aviatorilor – Romana – Universitate – Unirii si inapoi, nu a fost chiar deloc rau. Am reusit sa fac poze prin Hera, cateva pe Aviatorilor, multe pe Magheru, multe in Centrul Vechi + alte cateva prin zone adiacente celor deja mentionate. Per total a fost bine, singura problema ar fi ca toata lumea se uita la tine ca la felul 14 in momentul in care incepi sa tragi poze si un oarecare sentiment de nesiguranta cam incepe sa te stapaneasca. Te cam ia cu calduri mai ales cand vezi si niste persoane “interesante” ca se uita luuuuung la tine. Ba chiar am fost si abordat incercand sa mi se vanda repede un iPhone 4S, bineinteles, “ieftin”. Dar da, imi lipsese bunul si batranul Bucuresti, de ce sa mint?!

Concluzia: imi e cam greu sa raman obiectiv si pertinent cand vine vorba sa trag o concluzie in legatura cu ceea ce am vazut si cat am fost acasa si ceea ce vad atunci cand nu sunt acasa. Nu stiu cam cate persoane ar intelege acest lucru, in afara de cele care si ele sunt plecate in afara si nu dau pe acasa decat foarte rar. Cu toate acestea, consider ca se fac eforturi, asa cum am sustinut si mai sus, dar nu suficiente. Drumul pe care unii oameni au apucat-o este cel bun, dar e plin de gropi si nimeni nu are de gand sa le asfalteze, preferand sa le sara (ca sa ma exprim in conformitate cu situatia unor drumuri din tara). Ceea ce este cel mai trist este ca drumul catre bun simt, respect, onestitate nici macar nu e asfalt si nu prea exista multi care vor sa il apuce. Va mai dura multi ani pana vom intelege sa pretuim si sa apreciem aceste valori fundamentale si de baza ale fiintei umane. Din pacate, unii prefera egoismul si iubesc sa se ascunde in spatele lui, facandu-se comfortabili acolo si ramanand blocati in lumea lor. Ne va lua o groaza de timp pana vom invata sa fim solidari unii cu altii, sa invatam sa ne ajutam reciproc indiferent de statutul pe care il ocupam in societate, sa invatam sa conducem asa cum trebuie o tara, sa invatam sa exploatam toate atuurile pe care tara ni le ofera si preferam sa inchidem ochii sau sa le vindem altora…deci, da…mai este foarte mult de mers. Dar nu este deloc imposibil si consider ca asta e cel mai important. Desigur, se impune si o schimbare a mentalitatii multora, dar asta depinde exclusiv de vointa fiecaruia.
Pe scurt: nu va mai multumiti cu putinul pe care il aveti zilnic. Cereti si faceti mai mult decat aveti.

Cam asta e situatia de acasa, cel putin pentru mine.

P.S.: poza e facuta de matusa mea si am ras la ea si inca o fac de fiecare data cand o vad. E funny, regardless de OOF-ul evident;

P.S. 2: niciun aparat foto nu a avut de suferit dpdv fizic in acest articol;

P.S. 3: bebelusi in avion…never again;

P.S. 4: un salut “calduros” anumitor persoane;

Monarhia si predarea stafetei in Belgia

Belgia, sau acest stat a carui existenta a fost marcata in mod oficial in anul 1830 in data de glorie de 21 iulie in momentul adoptarii primei sale legi fundamentale, este o tara de nu foarte mari dimensiuni situata intre Germania, Franta, Olanda si Luxemburg. Este una dintre putinele tari care a conservat un regim politic care de-alungul istoriei a suscitat o multime de intrebari si care chiar si in ziua de azi reuseste in continuare sa emane indoieli si intrebari cu toate ca pentru multi reprezinta un sistem mult mai stabil decat democratiile actuale. Belgia si-a prezervat acest regim inca de la inceput. Incercari de a merge spre o republica au fost, dar statul federal a rezistat, monarhia urmand si ea, la randul ei, aceeasi cale. Dar nu despre asta am venit sa vorbesc aici…

Statul belgian a cunoscut de-alungul istoriei 6 mari regi, Philippe devenind astazi cel de-al saptelea rege al Belgiei. Istoria creata de precedentii sai este una bogata care variaza de la momente dureroase pana la momente placute si chiar amuzante. Fiecare rege si-a dat silinta sa indeplineasca o serie de obiective cateodata mai mult sau mai putin persoanele in scopul modernizarii si intaririi statului belgian. Toti cei sase regi si-au lasat o amprenta adanca si bine trasata asupra tarii lor, insa, in timp, functia a devenit din ce in ce mai limitata, ea capatand in ziua de azi un aspect mai mult simbolic, puterea sa fiind bine definita de catre Constitutie.

Ziua a fost una speciala si simbolica pentru belgieni. A fost atat ziua nationala a Belgiei, cat si ziua in care Albert al II-lea a abdicat de la tron in favoarea fiului mostenitor, Philippe. A fost o zi incarcata de emotie, o zi speciala, o zi caracterizata mai degraba de simplitate, moderatie si discretie in ceea ce priveste festivitatile care au fost organizate.

Ce presupune procedura de abdicare si numire a unui nou rege? In principiu lucrurile sunt simple, dar pe hartie si din punct de vedere legal nu e pe chiar atat de simplu pe cat ar putea fi sau pe cat ar putea parea a fi. Abdicarea est un fel de “demisie” a regelui, chiar daca legea fundamentala nu precizeaza in niciun fel scenariul posibil al abdicarii regelui. Aceasta procedura juridica presupune o declaratie facuta de regele actual care este citita de ministrul justitiei (care isi asuma, de altfel, responsabilitatea pentru textul intocmit de catre monarh) atat la Palatul Regal, cat si in fata celor doua camere reunite ale Parlamentului. Aceasta declaratie este redactata in doua exemplare si este semnata de reprezentantii celor 3 puteri in stat, respectiv de catre executiv (prim-ministrul + vice prim ministrii + regele insusi), legislativ (presedintii celor doua camere) si juridic (presedintII Curtii constitutionale, presedintele Curtii de casatie, prim-procurorul de pe langa Curtea de casatie, presedintele Consiliului de stat). Odata finalizata lectura declaratiei, se procedeaza la o a doua lectura in fata camerelor reunite ale Parlamentului, moment in care abdicarea regelui este recunoscuta in mod legal si oficial, iar statul intra in perioada de interregn, moment in care conducerea acestuia este asigurata de catre ministrii reuniti in consiliu.

Etapa parlamentara este decisiva, ea reprezentand momentul in care noul rege depune juramantul in fata celor doua camere reunite, a guvernului, a familiei regale si a altor membri de seama ai statului belgian sau ai unor institutii europene (presedintele CE, cum a fost cazul in ziua de azi). Juramantul este etapa finala prin care noul rege declara fidelitate poporului, promitand sa respecte legea fundamentala, independenta tarii si integritatea teritoriului (concepte vechi mostenite din dreptul feudal francez si din cele doua legi specifice adoptate de catr belgieni in 1830 odata cu sfarsitul ocupatiei olandeze) si in urma caruia este “investit” in noua sa functie. Discursul de azi care a urmat juramantului a fost unul simplu, dar puternic. Cuvintele au fost alese cu grija, noul rege emanand in acelasi timp un sentiment general de incredere, putere, liniste, solidaritate, controlandu-si cu greu emotiile care dejau ii apasau pe umeri. In cele din urma, intreaga Camera a deputatilor s-a ridicat in picioare si a izbucnit in aplauze, lucru care nu este deloc obisnuit in astel de situatii (obiceiul/cutuma presupune ca intr-un astfel de scenariu lumea sa fie cat mai discreta si sa nu schiteze niciun fel de gest). Incepand cu acest moment, Belgia si-a cunoscut cel de-al saptelea rege din istoria sa, incheiind astfel o pagina si incepand o noua fila din ceea ce urmeaza pentru aceasta tara mai mult decat descurcareata si de la care ai, intr-adevar, ce invata.

Un aspect interesant al intregii ceremonii ar fi faptul ca, in Belgia, in momentul numirii unui nou rege, nu exista o procedura proprie de “intronizare”. Nu exista coroana, nu exista sceptru sau alte simboluri tipice cu care sunt obisnuite alte monarhii. Exista doar o sabie care este, de altfel, un obiect mai mult decat simbolic, iar juramantul este marca definitorie si chiar proprie a monarhiei din Belgia. Pe scurt: procedura este mai mult decat simpla, fara prea multa lalaiala.

In ceea ce priveste organizarea festivitatilor, lucrurile sunt foarte clare si nu exista nimic de criticat sau de reprosat. Autoritatiile s-au miscat exemplar, fara sa lase loc niciunei fel de erori. Ca in orice tara civilizata, respectul a fost cuvantul de ordine in aceasta zi. Totul a fost facut cu mult bun simt, oamenii au fost civilizati, i-au strans mana atat regelui care a abdicat, cat si noului rege, ba chiar au reusit sa si stea de vorba fata in fata cu ei, presa si-a cunoscut limitele si nu a abuzat/exagerat de privilegiul care i-a fost oferit, totul a fost ca la carte si cat mai simplu. Nu a fost nimic pompos, nu a fost nimic exagerat, totul a fost mai mult decat decent, iar lumea a fost mai mult decat incantata de evenimente.

Belgia ramane in continuare unul dintre exemplele concrete de state in care conflictul comunitar reprezinta una dintre caracteristicile definitorii si dureroase ale unui stat federal. Acest conflict existent intre valoni si flamanzi dateaza de o buna bucata de vreme, iar monarhia a asigurat, intr-un fel, un rol mediator execelent intre cele doua comunitati predominante ale acestei tari. Eforturile depuse de executiv si legislativ pentru a suda o intelegere intre cele doua mari comunitati ar fi fost mai mult inutile fara aportul important al regelui in aceasta problema. In ciuda acestei pete negre, astazi a fost o zi in care toata lumea a uitat de acest lucru si a participat cu tot sufletul la un eveniment de o raritate marcanta intr-un stat in care monarhia inca supravietuieste mai mult decat bine.

Am fost profund impresionat de eveniment si de mandria pe care o regaseai pe fiecare canal de televiziune belgian. Fiecare persoana careia i se lua cate un mic interviu de la fata locului era emotionata si mandra in acelasi timp de faptul ca avea posibilitatea de a asista la un astfel de eveniment. Regret ca nu am putut fi acolo pentru cateva poze, dar ma bucur ca am putut asista de o maniera mai mult pasiva din spatele unui ecran si ca am putut resimti aproape aceeasi emotie ca cei care erau in Piata Regala la cativa metri de vechiul si noul suveran.

(Meanwhile, la noi in tara: unde-i Omar Hayssam? De ce tine Baselu’ o pisica in brate? De ce toaletele de pe autostrazi sunt murdare? De ce ne batem joc de clienti? etc.)

Morala: mai avem mult pana la civilizatie.

Sur ce, longue vie au nouveau roi! Vive le roi!

P.S.: la photo publiee en debut d’article fait l’objet de la propriete exclusive du journal Le Soir.

Rapide

# Am revenit – da, m-am decis sa reincep usor, usor umila mea literatura caracteristica mediului virtual, si anume, blogareala. Da, da, gata cu aplauzele si uralele. O sa incerc sa fiu cat mai, hum… cum ii zice? Obiectiv, cica. Dar tinand cont ca e blog personal, va fi cam greu sa-mi exprim niste opinii printr-o prisma mult mai legitima si mai pertinenta decat cea a subiectivitatii. Voi face, insa, niste tentative. De amorul artei, nu?

# BAC 2013 – … ce ai mai putea sa zici despre asta? Nu stiu daca chiar mai e un subiect de dezbatut daca privesti cronologic tot ceea ce s-a intamplat si toata mizeria care a iesit la iveala, bineinteles, post examen sau in cursul acestuia. Ca si cand nu am fi deja familiarizati cu situatiile mai mult decat evidente care exista in cadrul acestui examen. Dar cum din fiecare eveniment arhicunosut trebuie facut o drama nationala, cam asta a fost tot. Un lucru e… cert: bacalaOreatul nu mai reprezinta o mandrie personala a candidatului decat intr-o oarecare masura. Este o etapa obligatorie in viata fiecarui om cu capul pe umeri, o alta usa care se deschide si care scoate la iveala alte usi. Mai nou nu mai este deloc “examenul maturitatii”, ci o lupta, un strigat colectiv al celor care si-au dat seama ca acel obiect dreptunghiular numit carte nu mai reprezinta nimic pentru ei.

# Faith in myself restored (modestia asta ntz): acum doua zile ma intorceam din plimbarea de rutina din padure cu a mea blonda si cu a mea mama. In timp ce treceam pe trecerea de pietoni observ o batranica la volanul unui Peugeot 107. Abia daca vedea in fata ei. Campul ei vizual era dat de 3/4 din volan si 1/4 din, probabil, cer si o mica bucata din drumul pe care il parcurgea (in conditiile in care, in mod normal, trebuie sa vezi si o parte din capota ca sa ai o pozitie corecta). In momentul in care am trecut pe langa ea, am avut reactia tipica de “Cine v-a dat permis?” si mi-am vazut de drum, avand un presentiment oarecum ciudat in legatura cu persoana in cauza. Dupa nici 10 secunde aud o mare bubuitura si cand ma intorc sa vad ce s-a intamplat, realizez ca masina respectiva se oprise cu toata partea dreapta intr-un bloc de beton aflat pe marginea drumului. Am rupt-o la fuga si am ajuns destul de repede la Peugeot-ul batranicii. Toata partea dreapta era praf: farul spart, cauciul spart, suspensia rupta, roata intreaga rupta… m-am asigurat sa vad daca batranica era bine si am sunat la Politie in timp ce singura masina care se oprise asigura oarecum zona (pus triunghi pe carosabil etc). Politia a ajuns in 5 minute, batranica era in stare de soc, dar constienta si totul s-a rezolvat. Nu am stat sa vad care a fost deznodamantul, dar am lasat totul pe seama celor care erau deja acolo. Dupa ce am plecat, mi-am dat seama de mai multe lucruri si m-am simtit mandru ca eram prin zona. La naiba, eram pregatit chiar si de ce era mai rau, chiar daca in situatii de genul multa lume se panicheaza si/sau prefera sa stea pe margine si sa se uite. Dar, cum s-ar zice, it was a good day.

# Perchezitii la minut: ieri seara, plimbare prin parc. Merg ce merg si vad o Nubira vopsita in vreo 3 culori (cine stie ce opera de arta facuta la 20e) cu doi tipi dubiosi inauntru. Pe masura ce ma apropiam de masina celor doi, un Nissan Qashqai isi face aparitia intr-un mod destul de brutal si se opreste fix in fata Nubirei. 3 persoane destul de solide coboara din masina, se duc glont la cei doi (care fumau pe acolo), ii scot frumos din masina, le cer actele si ii pun cu fata pe capota si ii perchezitioneaza. Nu cred ca a durat mai mult de 30 de secunde. A fost foarte… interesant. Politia pe aici chiar isi face treaba (cateodata si din prea mult exces de zel).

# Trip in RO: ah da. Am dat si o tura pe acasa dupa un an de zile. Am sa revin cu un articol pe subiect.

What i’ve been up to lately

Si o constatare si un sut in fund: sa nu crezi niciodata si sa nu faci greseala sa iti spui “e suficient, am inteles”. Trebuie sa cauti mai mult, trebuie sa exploatezi fiecare sinapsa din creierul tau, trebuie sa trezesti fiecare neuron si fiecare lob ca sa contribuie la intreg procesul, indiferent ca e pentru o ora, doua (cu toate ca nu mai suntem la scoala). Intotdeauna trebuie sa te indrepti spre cat mai mult si sa nu abandonezi cand ti se pune piciorul in piept si esti aruncat la pamant. Trebuie sa incepi sa inveti sa ripostezi.
Toate astea se aplica, bineinteles, daca ai destul cap si destula vointa ca sa poti sa le faci si nu sa le astepti sa iti cada din cer. Nu se va intampla niciodata in viata asta.

Society today

Două de noapte

 

București, ianuarie 2012. Îngropat în zăpadă, frig și liniște la ora 8 seara.

Les dernieres minutes

 

În primul rând trebuie sa încep cu urările tipice și cu „La mulți ani”-ul caracteristic fiecărui sfârșit de an. Să aveți parte numai de lucruri bune și să fiți sănătoși și fericiți tot anul pentru că timpul trece repede și deja nu prea mai avem cum să contorizăm toate momentele frumoase pe care le trăim. Multe zile frumoase vă doresc și pline de soare și nu foarte calde că nu vrem încă să ne topim (cu toate că dacă încep să mă gândesc de pe acum la vară, deja mă ia cu călduri). Faceți în așa fel încât fiecare clipă să conteze și nu irosiți timpul pe prostii. Nu fiți supărați pe nimeni, nu vă certați cu toată lumea (decât în trafic) și încercați să fiți cât mai buni cu cei din jurul vostru pentru că numai prin bunătate mai putem face ceva, dacă nu e deja totul pierdut.

Noul An m-a prins undeva la 10-15 km de Mons, într-un fel de sătuc tipic belgian, la o petrecere organizată între noi. Lume faină, muzică ok, mâncare cât cuprine, distracție în toi, doar că eu am ajuns acolo pe la 23:10 după ce m-am învârtit cu fetele în cerc în oraș de vreo 3 ori. A fost o mică problemă legată de coordonate pentru că nici cel cu care vorbeam la telefon încercând să aflu unde e mai exact locația respectivă nu prea știa, dar până la urmă ne-am descurcat. A fost foarte ciudat pentru că în momentul în care am ajuns pe strada cu pricina, GPS-ul îmi tot zicea „ați ajuns la destinație, pe partea stângă a drumului” și pe stânga era câmp. Ne-am mai învârtit pe acolo și eram cât pe ce să cedez nervos în fața unei biserici. Am sunat din nou să rugăm să ni se iasă înainte și când am luat-o pe lângă biserică, pe o stradă al cărei nume nu corespundea deloc cu ceea ce ni se spusese, am dat imediat de casa respectivă și coșmarul se terminase. Deja mă gândeam cum urma să fac Revelionul în mașină și ce mișto ar fi fost…not. Dar totul e bine când se termină cu bine și în cele din urmă toată lumea s-a distrat și s-a simțit bine.

A fost foarte ciudată senzația pe care am avut-o la miezul nopții…stăteam cu ochii pe ceas, uitându-mă cum se scurg ultimele minute din ceea ce a fost 2011 și în cap deja mi se derulau pe fast forward toate amintirile și toate momentele frumoase și dureroase pe care le-am trăit pe parcursul întregului an. Era ca și când am derulat tot ca să le pun pe un raft acolo la păstrare și să am ce povesti (sau să am pe cine enerva cu ele) mai târziu în viața asta. Ora 00:00 și am început să dăm cu artificii. Mă uitam pe cer și nu schițam nimic, ci doar mă uitam în gol. E ciudat acum când stai și te gândești unde naiba a fugit tot timpul ăsta și unde se duce acum. Când eram mic și băteam mingea în curtea școlii nu aveam deloc această noțiune a timpului și nu îmi făceam niciodată griji cum că nu îmi va ajunge niciodată să fac toate lucrurile pe care mi le propun, iar acum mă trezesc într-un moment în care îmi dau seama că e exact inversul: timpul te aleargă din spate și aproape că nu mai ai un moment de respiro sau un moment acolo pentru tine ca să faci ceva ce îți place sau să evadezi din monotonia cotidiană. Sunt mai mult decât sigur că acum timpul e doar o resursă prețioasă, iar timpul liber un lux pe care nu și-l mai poate permite nimeni. Și în cursul săptămânilor astora și chiar și de Crăciun mă uitam la belgi cum a doua zi erau deja la muncă, iar la noi încă era liber și se stătea cu burta la soare, dar aici e altă mâncare de pește în care nu mă bag. Oricum ar fi, a fost un sentiment complet straniu și am intrat în 2012 complet eliberat de anumite lucruri, dar și gândindu-mă la o serie de altele, fie ele sumbre sau mai puțin sumbre. E ciudat și când stai și te uiti la ceas, vezi 23:58 și după două secunde te uiți din nou și vezi 00:01, 1 janvier. Da, trebuie să mă obișnuiesc cu gândul ăsta și să abordez anul ăsta mai dur decât am făcut-o cu cel de anul trecut.

Mă întreba cineva care sunt obiectivele mele pe anul ăsta și am cam stat să mă gândesc cam ce aș putea să vreau și tot ce am în cap e ca toată lumea pe care o iubesc să fie sănătoasă și să fie bine, iar eu să îmi văd de treaba mea așa cum pot mai bine. Altceva nu îmi mai pot dori și nici nu mai vreau. Bineînțeles, cea mai mare dorință e să mă pot plimba în voie pe peste tot, dar mai vedem în ce măsură pot face asta pe viitor. În rest…nu prea ar mai fi nimic. Sunt împăcat cu mine însumi și sper ca anul acesta să fie și el plin de surprize și nu pe atât de monoton pe cât mi-l închipui. Și mai terminați cu sfârșitul lumii că nu vine nimic: a tot venit în fiecare an aproape, trebuia să fim morți demult.

La 4 dimineața eram pe autostradă, conducând pe o ploaie torențială și nu mă gândeam decât ca în jurul meu sunt niște persoane minunate cu care pot purta un dialog cât mai civilizat și a căror părere este foarte apropiată de a mea. Sunt niște persoane minunate și mă simt bine cu ele și asta e tot ce contează.

La mulți ani și… înapoi la treabă!

Shiver

Mă ia cu fiori pe șira spinării când stau și mă gândesc la toate cele care s-au întâmplat în ultima perioadă. Chiar dacă nu vreau să mă pierd cu firea înainte de sesiune și să las toată masa de lucruri inutile să-mi inunde capul cu gânduri care mai de care mai tulburi, lucru care oricum se întâmplă, acum pot să controlez acest flux care intră și care mă face să întorc orice afirmație sau orice lucru care îmi este spus pe toate părțile. Zilele trecute reușisem să ating un anumit echilibru pe care inițial îl pierdusem la un moment dat. Rapiditatea gândurilor care-mi circulau în cap mă bulversa complet și nu reușeam să mai înțeleg aproape nimic din ceea ce se întâmpla cu mine. Orice întrebare pe care mi-o puneam și orice răspuns pe care încercam să mi-l dau erau irelevante și nu aveau nicio legătură cu ceea ce se întâmpla în interiorul meu sau cu mine în general. Mă uitam în gol în orice făceam și singurul lucru care mai prezenta un interes anost era mersul la facultate care mă făcea să mă desprind de decorul tragic care începuse să se contureze în jurul meu. Am reușit în cele din urmă să blochez orice fel de gând stupid și orice fel de stare nasoală autoindusă, dar degeaba. Barajul invizibil pe care-l construisem iar se fisurase și în câteva ore s-a dărâmat de tot.

Nu, nu consider că e vorba de nicio instabilitate sau nesiguranță în lucrurile pe care le fac și asta pentru că tot ceea ce îmi propun să pun în practică e analizat și în cel mai mic detaliu înainte de a mă porni să fac așa ceva, de unde și masivitatea de gânduri care îmi inundă capul în majoritatea situațiilor. Gândesc prea mult niște situații aparent simple și lumea se uită la mine ca la felul 14 și nu reușește să înțeleagă de ce eu nu pot vedea lucrurile așa cum le văd și ei, adică în forma lor cea mai simplă. E oarecum simplu: îmi place să complic lucrurile ca să pot să îmi dau seama care ar putea fi soluția cea mai adecvată/optimă pentru a ieși din impasul temporal pe care-l ridică aceste situații. Cineva îmi spunea că mă chinui foarte mult făcând acest lucru, ceea ce demonstrează ca în decursul unui an nu a reușit nici măcar un pic să înțeleagă ceea ce fac de fapt și cum lucrez în partea de sus și e normal pentru că majoritatea preferă modul simplist de gândire și de a vedea toate lucrurile. Percepția mea s-a schimbat de ceva vreme și cine nu reușește să o înțeleagă să fie sănătos. Poate că par a fi complicat și poate că nu vorbesc tot timpul și nu spun lucrurilor pe nume adică mură-n gură doar pentru că am pretenția ca persoanele care mă înconjoară să-și folosească un pic materia cenușie și să iasă din cutia în care sunt închise zilnic și din lumea plină de roz și de ponei zburători ca într-un final să guste și ele din ceea ce văd eu…și de multe ori am avut dreptate și mi s-a dat dreptate în ceea ce am avut de spus și de făcut, dar acum nu mai contează și am impresia că nici undeva pe viitor nu ar mai conta aceste lucruri.

În astfel de situații în care panica ar trebui să fie sentimentul care să mă domine și nu o face, aș vrea să plec cât mai departe. Unii preferă agitația ca să se calmeze (cât de prostesc), eu prefer să fiu undeva singur, în vârf de munte sau pe o insulă pustie, într-un cuvânt: izolat. Nu am stat niciodată să cred că alte persoane vor veni în ajutorul tău ca să îți dea sfaturile care îți trebuie și să te scoată din „nenorocirea” prin care treci pe moment. Era o poză pe net care zicea „atunci când ai probleme 80% din prietenii tăi se vor bucura că le ai, iar restului de 20% nu îi va păsa de tine” ceea ce nu e neapărat exact, dar cam așa stă treaba. Unii chiar îți vor da sfaturi pe care tu, în mirajul tău obsesiv, le vei crede și le vei înghiți pentru că prietenii tăi, de aceeași vârstă cu tine, au atâta experiență de viață câtă ai și tu și știu tot pe atâtea lucruri pe cât știi și tu, ceea ce te face să îi asculți și să le dai dreptate. Greșit. Desigur, e bine să ai cu cine sta de vorbă și să explici ce ai pățit, dar eu unul prefer să rezolv totul singur. Dacă începi să depinzi de lumea din jurul tău ca să îți rezolvi problemele, mai târziu vei sta tot după ei ca să încerci să ieși din alte probleme pe plan profesional. Pe de altă parte, această lamentare interminabilă nu îmi inspiră decât un cerșit de milă și o rugăminte de a fi băgat în seamă, ceea ce mi se pare…anormal. Dar în fine, nu despre asta era vorba și astfel de situații diferă de la caz la caz. Prefer singurătatea pentru că poți gândi la rece și nu ești influențat de nimeni și de nimic care să îți schimbe ideile. E unul din momentele în care trebuie să-ți demonstrezi singur că poți depăși o situație critică cu care în mod sigur te vei mai întâlni și pe viitor și va avea un impact și mai mare asupra ta. E momentul în care trebuie să vezi câtă încredere ai în tine și cât de bine poți gestiona aceste situații și așa mai departe.

Știu, sunt prea dur cu mine și ceea ce am zis mai sus poate suna chiar foarte ciudat și mult prea pesimist, dar așa trebuie să fii dacă vrei să ajungi undeva. Nu mai e cazul să mă ascund după deget și să încerc să caut frumosul în lucrurile puține spre inexistente. Nu mai e cazul să cred că ceva BUN se va întâmpla pentru că nu vreau să trăiesc într-o minciiună și să-mi trag singur o perdea în fața ochilor pe care să o arăt zilnic pe stradă. Nu mai e momentul să visezi la imposibil și la ponei care îți aduc fericirea, ci să pui fundul la treabă și să te mai descurci și singur.