iPhone 4

 

În momentul în care începi să scrii despre un produs de la Apple sau îți dai pur și simplu cu părerea ta de „expert” care nu ești (aici mă încadrez și eu), trebuie să iei în calcul faptul că în fiecare an sau la fiecare jumătate de an, o nouă generație a aceluiași produs își va face loc pe piață și va fi mult mai bun decât precedentul. Nu, nu este un adevăr general valabil doar pentru Apple sau pentru iphone, dar este un adevăr aplicabil aproape tuturor produselor care trebuie să aducă mult profit și să fie vândute urgent, cumpărătorul jucând un rol decisiv, fiind atras, bineînțeles de produse performante și care să aibă o durată de viață relativ acceptabilă, dar care să corespundă în același timp venitului de care acesta dispune.

 

Sărim, deci, peste acest capitol și ajungem acolo unde ne interesează și anume telefonul propriu-zis, explicat din punctul meu de vedere și după o utilizare de 3 luni:

• telefonul are niște dimensiuni mai mult decât generoase. Nu este foarte greu, dar îl simți foarte bine în buzunar, iar ca să îl ții în mână nu ai aproape nicio problemă
• spre diferență de 3GS, spatele acestuia este făcut din sticlă, iar laturile sunt dintr-un fel de metal or something like that (I use a rubber protection că mă enervează marginile foarte…metalice –_- )
• culorile pe display sunt foarte vii și totul se vede impecabil datorită senzorului de lumină care își face treaba atât pe soare puternic cât și atunci când e beznă completă în toată încăperea. Desigur, poți să-l dezactivezi și să îți reglezi singur luminozitatea and stuff ca să câștigi mai multă baterie, dar prefer să-l țin pe automat ca să nu intru în o mie de meniuri ca să îi mai fac alte jde mii de setări
• ecranul telefonului oferă o protecție destul de bună împotriva zgârieturilor și urmelor de amprentă din ceea ce am văzut până acum. Normal că am pretenția ca atunci când îl scap pe undeva sa nu se crape nimic și să nu rămână nicio urmă pe ercan, dar astea sunt deja vise frumoase (Nokia 3310 anyone?)
• aplicațiile le găsești în mare parte în programul care vine preinstalat pe telefon și cu ajutorul căruia poți să le descarci pe cele gratuite sau pe cele care trebuie să le plătești că doar nimic nu vine gratis pe lumea asta, nu? În condițiile în care vrei să beneficiezi de toate aplicațiile gratis și să îți blindezi aifonul cu tot felul de tâmpenii, ai întotdeauna la îndemână jailbreak-ul (procedură de deblocare a caracteristicilor unui iPhone) pe care îl poți face în 10 minute și dupaia să-I faci ce vrei tu telefonului până crapă (dacă ai ghinionul ăsta). Ce altceva mai face acest jailbreak? Îi permite iphone-ului să facă ceea ce face și concurența lui și să aibă aproape aceleași caracteristici
• la capitolul redare media nu stă foarte rău. Bineînțeles că dacă vrei să vezi filme în oricare alt format decât .3gp și .mp4, trebuie să downloadezi orice aplicație care poate face acest lucru și dupaia n-ai decât să le vezi
• camera foto este acceptabilă pentru cei 5megapixeli pe care ți-I acordă. Pentru poze artistice, buy yourself a real camera.
• este destul de rapid în ceea ce privește multitasking-ul și în aplicații
• bateria se duce în o zi – două, depinde de gradul de utilizare al telefonului
• funcția de bluetooth nu este disponibilă decât între iphone – iphone (cu toate că am încercat deja cu un 3gs și nu a mers de nicio culoare) sau între iphone – mecanism bluetooth de genul cască, handsfree sau mai știu eu ce
• sunetul în difuzoR (a se citi bine difuzor la singular pentru că este unul singur, celălalt este microfonu. Me noob, mi-am dat seama abia după două luni de chestia asta) este, din nou, decent, fără pretenții sau mai știu eu ce. A, da… procedura pentru a crea un ringtone o găsiți pe youtube sau pe google, dar dacă e nevoie, o pot explica și aici

 

Și până la urmă care e toată șmecheria la telefonul ăsta?

Trecând peste faptul că toată lumea și-l dorește/dorea (Samsung a trecut pe locul 1 în vânzări pe plan internațional cu Galaxy și acum vine tare din spate cu Galaxy 2, deci așteptăm iPhone 5 și baby iPhone, adică telefonul low-budget care se zvonește că va apărea undeva pe la sfârșitul verii pentru a fi siguri că Nokia și Blackberry și cine o mai fi ies total din grila de „activitate” a telefoniei mobile), iPhone a fost de-alungul anilor și probabil că încă mai este telefonul de referință în momentul în care pomenești termenul de „smartphone”. Cu toate că primii care au vrut să realizeze chestia asta și nu prea le-a ieșit au fost cei de la Blackberry, iPhone a stat și a gândit-o și la un moment dat a lansat pe piață un telefon care a lăsat cu gura căscată multă lume și pe seama căuria s-a făcut multă vâlvă și încă se face. „Haterii” au continuat și continuă să urască aceste telefon, dar asta nu îi împiedică pe cei de la apple să mai scoată câte unul în fiecare an și, culmea, anul ăsta scot chiar două. În ciuda punctelor negative pe care le prezintă telefonul, acesta excelează la capitolul performanță și utilitate pentru că este destul de rapid și citește orice fel de document fără să mai instalezi alt fel de programe pe el. Ceea ce este cam dureros când vorbești de iPhone și, în general, de un smartphone e că pentru a deține un astfel de obiect (pe lângă o groază de bani), ai nevoie și de un abonament destul de puternic în ceea ce privește oferta de internet pentru că altfel nu vei avea în fața ta decât un telefon cât se poate de normal și va trebui să stai la pescuit de rețele wireless dacă vrei să „guști” din caracteristicile sale.

Oricum ar fi, iPhone rămâne un telefon de nădejde și, după părerea mea, nu trebuie ridicat atâta în slăvi, ci trebuie exploatat până la ultima componentă care a fost montată pe el.

Dupa 1000km…

Ora 13:00, Oostende, Belgia.
Am scos cheia din contact şi mă uitam fericit în bord. 1000 km făcuţi de unul singur. Într-un fel eram mulţumit de mine că am reuşit să fac 1000km fără niciun incident pe tărâmuri străine, într-o junglă mult mai complicată şi mult mai tembelă decât cea din Bucureşti, dar care nu se deosebeşte ATÂT de mult de a noastră. În mia asta de kilometri am încercat să mă împac cât mai mult cu maşina. Fiind livrată undeva prin octombrie, numărul de kilometri este mic, dar îmi dă o oarecare satisfacţie, cum am spus şi mai sus. În 1000 km am încercat să mă obişnuiesc cât mai mult cu ea, cu dimensiunile ei, cu modul în care răspunde la comenzi, cu modul în care se comportă la drum lung fără niciun fel de oprire şi în mare parte am reuşit să avem un „dialog” cât se poate de frumos până acum, care sper să continue cât mai mult și să nu avem prea multe probleme.

În mia asta de kilometri am încercat să adopt un stil de conducere belgo-român. În primul rând, ce înseamnă stilul de conducere belgian, ca să fie toată lumea lămurită: a conduce în mod belgian (din câte am văzut până acum) înseamnă să te cam doară undeva de indicatoarele rutiere, să dai prioritate de dreapta ORIUNDE, să schimbi direcția de mers fără să dai semnal (pentru că până la urma urmei, maneta aia e un pur accesoriu și nimic mai mult), să te deplasezi pe autostradă și să nu prea te uiți prin oglinzi și altele. A conduce în stil românesc: a fi cât se poate de agresiv, a înjura la cea mai mică greșeală pe care o poate face altcineva, a se considera șoferul suprem și a utiliza tot timpul expresii care încep cu „ia uite-l și pe ăsta ce face” șiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii așa mai departe. De ce o combinație între cele două genuri? Pentru că diferența fundamentală între noi și ei este că ei sunt CALMI, nu te claxonează dacă greșești, nu îți dau flashuri să-ți miști fundul mai repede sau pe altă bandă (decât în oraș când nu au ce face), nu se înjură cu tine dacă faci accident (am văzut accidente și cei doi erau foarte amabili și foarte ok), într-un cuvânt CIVILIZAȚI sau EDUCAȚI. La noi… bănuiesc că știe toată lumea cum e. Dacă greșești un pic, imediat riști să fii luat la bătaie (Doamne ferește dacă greșește unul care are 20 de ani vechime la permis. Nu se poate. El nu greșește. Celălalt a greșit. Da, da. Așa e, cum zice el). Combinația între aceste două stiluri dă unul care ar putea fi numit preventiv. Nu sunt nici agresiv și nici foarte relaxat, ci sunt întotdeauna petrecut de ce se întâmplă în jurul meu. Probabil și din cauza dimensiunilor mașinii pe care mulți ar ochi-o doar pentru asigurare ca s-o bușească.

Dar cam asta e până aici… Minusuri nu prea găsesc la mașină… știu că scriam într-un articol de cutia automată că nu îmi place. Acum încă mă gândesc de ce nu am făcut-o, dar rămân ferm convins că până la urma urmei tot cea manuală e cea care nu comentează și te ascultă.

Până una alta, noi vă pupăm cu drag și ne salutăm când ne-om vedea pe drum.
Să fiți cuminți!

+bonus

Alph prin padure

I’m a reality dreamer.

Aveam 18… 18 ani şi o grămadă de vise. Atâtea vise încât mă hrăneam cu ele zilnic şi eram mai mult ca sigur că într-o zi nu va mai fi nevoie să recurg la ele şi că le voi transpune în realitate. Dar m-am înşelat… Am stat într-o noapte pe atunci şi m-am gândit. Mă gândeam cu ochii lipiţi în tavan la tot ce se întâmplă în jur şi cât de mult poţi să fi absorbit de toate lucrurile frumoase pe care ţi le închipui în vise, încât realitatea care o trăieşti zilnic devine absolut inexistentă pentru tine. Şi tot credeam că totul e bine, că totul va fi bine, că lucrurile vor fi altfel, că oamenii vor fi aşa cum îi visam eu că vor fi, că totul se va transforma după cum îmi închipuiam şi… am căzut şi m-am lovit de asfalt, de realitatea dură şi rece, de ceea ce nu vroiam să cunosc chiar dacă eram nevoit. Nu că până atunci nu aş fi trăit în realitate, dar pur şi simplu o ignoram şi îmi vedeam doar de treburile mele care mă bucurau şi de care ştiam că trebuie să mă ocup.
Cu timpul începusem să schimb multe la mine, la modul în care priveam lucrurile, începeam să-mi dau seama cum cei din jurul tău îţi sar în ajutor imediat numai pentru că au un anumit interes şi nu pentru că aşa vor ei, cum nimic nu mai era pe atât de uşor pe cât îţi închipuiai că e şi că totul capătă o altă dimensiune. Acea realitate sau acel ceva îşi înfipse rădăcinile în mine şi ştergea orice urmă de vis pe care o mai aveam. Eram profund convins că lucrurile nu aveau să se schimbe şi eram mai mult ca sigur că ceea ce ziceam şi ceea ce trăiam se bazează pe fapte concrete şi că oricum va deveni realitate. Şi aşa a fost… Şi nu a fost aşa doar din vina mea sau pentru că eu aş fi contribuit cu ceva la acea transformare sau la acea realizare, nu. Convingerile mele se bazau pe ceea ce se întâmpla în jur şi pe realitatea pe care o gustam zilnic, pe stopul de pesimism care fusese vărsat în paharul meu de optimist, pe marea mea de gânduri care începea să sece în momentul în care vedeam că nu îmi sunt confirmate. M-am supus… De multe ori vroiam să sar să spun ceea ce credeam, dar mă abţineam în ultima secundă şi stăteam jos ca mai târziu să se dovedească a fi adevărate. O singură dată am deschis gura şi doar 2-3 au fost de acord cu mine, restul sărindu-mi la gât pentru că le distrug lor visele şi pentru că aduc veştile proaste în grup, veşti de care eram cu toţii conştienţi de căţiva ani buni, dar nimeni nu avusese puterea să spună.

De atunci am tăcut de tot, cu toate că încă mă gândeam, dintr-un anumit punct de vedere, la lucruri care speram să se întâmple, dar ale căror rată de succes nu ajungeau nici la 10%. Totul începuse uşor să dispară din cauză că eu eram personajul negativ care provoca tot răul şi din cauza căruia acel gând trebuia imediat să dispară. Eu rupsesem acea cutie în care stăteam închis cu aceleaşi gânduri zi de zi şi întotdeauna priveam în perspectivă, păstrând şi doza de optimism amestecată cu cea de pesimism. Am avut tendinţa să mă avânt în viitor cu gânduri care mai de care şi să mă întorc şi în trecut să caut anumite răspunsuri. Cu siguranţă că am făcut o serie de greşeli făcând asta şi nu credeam de niciun fel în marea zicală „Stop living in the past, stop looking for the future, start living your present” (sau ceva de genul), amestecându-le pe toate trei. Făceam o călătorie de fiecare dată când aveam ocazia şi fel de fel de gânduri luau viaţă fără să ajungă la un rezultat.

Într-un fel am rămas cu asta. Am rămas la un fel de limită, combinându-le pe toate şi obţinând nimic, stând şi gândindu-mă la fel de fel de lucruri care aveau loc, stând şi dramatizând sau cum vreţi voi să ziceţi. Dar la un moment dat am reuşit să mă trezesc şi să-mi fac ordine în aşa-zisele gânduri. În numeroasele mele plimbări în aer liber am stat şi m-am gândit de multe ori la frontiera dintre realitate şi vis, la cum basculează gândurile mele dintr-o parte într-alta, la cum sar de pe un teritoriul pe celălalt şi cum se amestecă dând naştere la nişte tragedii de care numai imaginaţia mea e capabilă să le dea naştere. Şi am tras şi eu o limită: am separat gândurile şi am început din nou să visez. Şi visez acum atât de mult la anumite lucruri încât îmi dau seama că pot fi realizabile doar dacă mă ajută realitatea. Şi realitatea îţi poate ajuta visele doar dacă îţi dă ingredientele necesare şi pe care atunci când le ai ştii că le poţi folosi ca să îţi poţi prepara realizarea acelui vis. Nu întotdeauna visele pot ajunge realitate şi majoritatea sunt deja adepţii acestei zicale, numai ca eu nu zic nici da, nici nu şi stau undeva şi analizez (câteodată prea mult) fiecare opţiune sau fiecare detaliu a ceea ce fac sau a ceea ce se întâmplă atât din punct de vedere real, cât şi din punct de vedere al unui vis. Poate că sună ciudat, dar asta înseamnă pentru mine să ieşi din acea cutie în care rămâi ancorat datorită mediului în care trăieşti. Trebuie să ieşi din ea şi să o închizi şi să începi să-i dai târcoale întrebându-te de ce ai stat atâta închis acolo. Şi pe undeva… am reuşit asta şi încă mai lucrez la ea.

Şi până la urmă…de ce să renunţ?

Bilan 2010

…țin minte și acum că anul 2010 nu l-am început într-un mod foarte strălucit. E adevărat ca ora 12 noaptea m-a găsit undeva în stradă cu un prieten, uitându-ne la artificii ca dupaia să ne petrecem încă jumate de oră chinuindu-ne să ajungem undeva în centrul orașului pentru a ne întâlni cu alții. Trecerea dintre ani pe atunci a fost…ceva normal pentru mine fără niciun fel de sentiment mai „special” sau mai știu eu cum. Era o zi ca oricare alta pentru mine, fără niciun fel de alură mai neobișnuită sau mai știu eu ce…doar că purta numele de Revelion și An Nou și nimic mai mult. A fost o zi oarecum dezamăgitoare care s-a continuat cu o sticlă de Smirnoff și s-a consumat pe drum spre casă undeva spre ora 2 noaptea unde am și încheiat-o până a doua zi de dimineață când m-am trezit față-n față cu o groază de cărți, scheme, rezumate și multe altele. Luna ianuarie oricum a fost o pacoste și nu a adus nimic bun în afară de o sesiune amărâtă de examene care mi-a lăsat un gust amar și nimic mai mult. Nu știu de ce, dar întotdeauna am văzut în ianuarie un fel de zi de luni a săptămânii…anyway… Luna s-a încheiat cu o escală în România pentru o săptămână unde am încercat disperat să repar anumite lucruri sau să discut cu ceea ce rămăsese din prietenii mei. Până la urmă cele 7 zile în care am fost s-au scurs mai repede decât cele în care eram în sesiune și nu reușisem să rezolv mare lucru. La sfârșitul lunii eram deja căzut într-o prăpastie a disperării și a solitudinii din care nu mai vedeam ieșirea.

M-am întors și a urmat februarie. Nici bine nu am început februarie că pe 2 eram deja la facultate la seminar și deja mi se spunea ce am de făcut pentru restul semestrului. Prima săptămână a fost groaznică și deja eram scufundat în tonele de materie care se adunaseră zi după zi. Lumina de la capătul tunelului se stinsese demult, iar lumânarea care o aveam cu mine ca să mai văd ce și cum în jurul meu se consuma din ce în ce mai repede. Cu toate astea, spre sfârșitul lunii o fâșie de lumină și-a făcut drum până la mine ca să încerce să mă scoată din rahatul în care intrasem. Inițial am fost sceptic, dar la câteva zile, un sentiment de care îmi fusese atât de dor și pe care îl uitasem de mai bine de jumate de an m-a trăznit și a început să refuncționeze în mine. Mă și miram cum de la niște simple poze a putut să se pornească și să accelereze ca nebunul zi de zi.

Martie a fost luna în care sentimentul a căpătat din ce în ce mai multă amploare. În martie am reușit să ne mutăm în noul apartament și să scăpăm de zona aia infectă a orașului pe care nu o mai suportam. În martie am reîncercat să revin la un echilibru pe toate planurile și să mă „redescopăr” cum ar veni. Am încercat să elimin toate lucrurile negative, în special gândurile pe care le mai aveam legate de anumite persoane și de anumite chestii. Și partial am reusit.

Aprilie: am schimbat prefixul. Am trecut la o vârstă pe care nu o simțeam că ar fi cine știe ce. Mi-am petrecut ziua de naștere învățând și nimic special. Am renunțat la unele vicii la rugămințile unei anumite persoane și am început să-mi văd de restul treburilor chiar dacă situația nu era chiar foarte colorată.

Mai-iunie: sesiune de vară. Nervi și stres fără număr. Perioada cea mai nasoală pe care am trăit-o și de care nu mai vreau să îmi amintesc niciodată. Spre mijlocul lunii știu că au plecat ai mei acasă si cand s-au intors au venit cu Ama care a ramas cu noi pana cand am plecat si eu acasa cu ea si a fost foarte bine. Am apucat sa ma plimb cu ea si cu mama prin Bruxelles, am apucat sa o duc la Atomium, as fi vrut sa mergem si in alte orase, dar nu prea s-a putut.

Iulie: probably the best month ever. Luna cu cele mai puternice trăiri. Luna în care mi-am asumat cele mai mari riscuri și care au meritat. Luna în care timp de 7 ore si 20 de minute am stat ca pe ace. Lună în care m-am dat jos din tren și am luat în brațe motivul pentru care anul meu se înseninase din februarie. Lună care a urmărit axa Bruxelles – București – Piatra Neamț – Brașov – București – Piatra Neamț – Târgu Neamț – P.Neamț – București – Bruxelles. O lună în care am făcut tot ce mi-a dictat inima și tot ce am simțit că trebuie făcut de cuviință. O lună care îmi este întipărită perfect în minte și din care îmi aduc aminte fiecare pas pe care l-am făcut acolo unde am făcut și fiecare persoană nouă pe care am cunoscut-o.

August – Septembrie: altă perioadă de foc. De data asta un pic mai bună, dar tot catastrofică. Îmi aduc aminte că în august au venit și Vlad și Nela pe aici și a fost foarte bine cu excepția faptului că mai mult s-a stat prin casă (adică eu) și nu am putu și eu să mă plimb cu ei pe cât de mult îmi doream, dar sper că data viitoare o să apuc. Septembrie mi-a aduc începutul facultății și mai multe discuții și gânduri interesante legate de persoana menționată mai sus. La mijlocul lui septembrie am primit și amanta (4 roți + motor + șasiu) și totul a fost foarte bine. Cred că septembrie a fost mai mult o lună a alergăturilor după acte și a discuțiilor cu tot felul de indivizi, dar a fost bine.

Octombrie – Noiembrie: continuarea studiilor.

Decembrie: sfârșit de semestru, tras concluzii, progres mult mai bun ca anul trecut (după mine), plecare în RO, aventuri peste aventuri (descrise mai jos), plan pus în aplicare și finalizat 101%… o lună minunată…și cu zăpadă.

Ca un fel de rezumat, nu mă pot lăuda că am făcut cine știe ce în anul care a trecut. A fost un an care, din perspectiva mea, a treuct destul de repede și nu prea am avut timp să stau sa analizez foarte mult ceea ce se întâmplă. Singurele lucruri pe care le-am tot descusut și cărora le-am căutat fel de fel de soluții au fost cele importante. Singurul lucru de care sunt mândru pe anul 2010 este faptul că am reușit să mă îndrăgostesc de persoana potrivită, persoana care să mă completeze, persoana care poate să-mi ofere lucrurile care pe mine mă fac să mă simt bine și fericit, persoana care știe cum să mă ia ca să nu mă enerveze, persoana care-și dă toată silința și luptă cot la cot cu mine să reușim în ceea ce ne-am propus de aproape un an. O persoană pentru care simt atâtea și nu cred că e nevoie să o precizez… o persoană căreia îi mulțumesc pentru tot ce mi-a oferit pe 2010 și îmi oferă și acum, după 8 zile scurse din 2011. O persoană absolut minunată…

Le mulțumesc și noilor prieteni pe care i-am cunoscut în Piatra și pentru timpul pe care l-am petrecut împreună, simțindu-ne bine cu toții.

Le mulțumesc și tuturor celor care m-au susținut și încă mă susțin, în special familiei.

Iar celor care m-au uitat…well…să fiți sănătoși și să aveți grijă de voi. No hard feelings.

And remember…o idee nu rămâne niciodată la stagiul de idee și nu rămâne niciodată între patru pereți. Poate fi oricând pusă în practică și dezvoltată în așa fel încât să capete sens. O idee poate da naștere unei povești frumoase cu tot cu părți negative sau pozitive. Nu vă mai complicați în „dar ce se va întâmpla dacă…?” pentru că nu se merită. Ah… și fiecare secundă contează…indiferent de ceea ce faceți. Faceți ce vreți voi, nu ce vor alții. Gândiți cum vreți voi, nu cum vor alții pentru că aveți dreptul la asta. Lumea e a noastră, a tuturor. (aproape) Totul este permis !

Despre fotbal

 

Fotbalul. Sau sportul național al românilor (pe lângă consumul excesiv de alcool, șaorma, țigări, semințe și mai știu eu ce) și nu numai al lor, ci al unei Europe întregi. Sport care știm bine că implică 25 de persoane (11 oameni x 2 echipe + 3 arbitrii) + alte sute, zeci, zeci de mii, sute de mii de persoane care constituie atât publicul aflat la fața locului cât și publicul care se află acasă sau în alte locuri „interesante” pentru a urmări timp de 90+ de minute ceea ce se poate numi un meci de fotbal.

 

Cât am fost mic am jucat și eu fotbal. La școală la sport, afară cu prietenii, în parc, pe oriunde eram jucam numai fotbal. Altceva nu prea se mai juca pe vremea aceea. Baschetul nu prea era foarte cool, iar „băieții” de cartier se adunau întotdeauna în curtea școlii în jurul terenului de fotbal, stând pe margine și admirând „calitatea” jocului sau așteptând să intre și ei pe teren. Bineînțeles că picii ca noi nu aveau ce căuta pe teren că nu știau să joace și „dădeau cu stângul în dreptul” și erau condamnați să stea pe margine și să se uite sau să alerge după mingiile care erau date prin copaci sau în afara suprafeței de joc. Ca să nu mai zicem de cei care erau adevărați maeștrii ai fotbalului și pe care se băteau așa-zișii căpitani ai echipelor înainte de începutul meciului. Dar asta era atunci… cu timpul s-au prins cu toții că pot face fotbal de performanță la un club și mulți au urmat această cale, renunțând la terenul de fotbal din curtea școlii în favoarea unuia adevărat.

 

Toată lumea avea o echipă preferată, chiar mai multe și se dădea peste cap cum să o „promoveze” mai bine și cum să o susțină în fața tuturor celor care îi erau rivali. Toți ne închipuiam că suntem cine știe ce jucători importanți și ne spărgeam în figuri pe unde apucam doar pentru a ne bine dispune și pentru amorul artei. Sunt sigur că am trecut cu toții prin aceste „etape” ale copilăriei și încă ne amintim cu mai mult sau mai puțin drag de acele clipe.

 

Dar revin acum la ceea ce vreau de fapt să zic și probabil că v-ați întrebat sau nu ce legătură are poza de mai sus în toate cele care le-am spus. Aparent, niciuna. Dar voi începe să vă explic… Aseară nu știu ce-mi veni, dar m-am uitat la ceea ce am putea numi „meci” între Steaua și Rapid. De ce m-am uitat? Să văd ce fotbal se mai joacă și cum se prezintă situația sportului național în aceste timpuri de răscruce. Imaginea care am văzut-o? Cea de mai sus. O imagine care șochează la început (cât de cât), dar care pe parcursul anilor a devenit imaginea standard a fotbalului românesc. Adevăratul meci nu se mai dă demult pe teren. Persoanele și-au pierdut complet interesul în ceea ce înseamnă „joc de fobal”  și au început să-și dea seama încet-încet că jocul nu mai e pentru onoare (nu că ar fi fost vreodată) sau respect sau pentru spiritul de fair-play, ci e doar un joc pentru bani. Ăla care dă gol câștigă potul cel mare și eventul îl împarte cu restul de 10 oameni. Ăla care dă gol e eroul zilei, iar portarul care apără la perfecție e un fel de asistent al acestuia.

 

Nu voi comenta meciul de aseară pentru că nu am absolut niciun interes. Ceea ce voi comenta sunt evenimentele și adevărata față pe care și-au însușit-o meciurile în ziua de azi și nu vorbesc aici numai de țara noastră, ci la modul general. La ce servesc suporterii? În general la a sprijini propria echipă, la a-i încuraja pe jucători, să le insufle un fel de motiv care să-i motiveze, un ceva acolo care să ducă la un rezultat pozitiv. Toate astea sunt doar teoretice. Ce se aude de la noi din tribune? Ah, ceva foarte „colorat”: „X este de că***”, „M*** Y”, „Să ne ****** pe voi” și tot felul de înjurături. Hal de încurajare. Ce mai vedem? Scaune rupte, torțe arpinse, petarde aruncate pe teren, tribune distruse etc. Ce mai vedem? Jandarmeria care se distrează de minune luându-i la bătaie pe suporteri și considerând acest lucru ca un eveniment „nefericit” pentru că, logic, jandarmii au fost provocați de suporteri sau mai știu eu ce alte motive. Ce vedem după? Băieții de pe terenul de fotbal din curtea școlii care sunt sunt pur și simplu plini de sânge de la loviturile de baston și bandajați din cap până în picioare cu amenzile în mână și cu interdicțiile de a mai intra pe stadion timp de x zile/săptămâni/luni/ani. Ce urmează după? Penalizarea clubului respectiv, denunțarea actelor jandarmerie, scuzele de rahat care sunt găsite pentru a se eschiva…în concluzie: o grămadă de rahat. La care se adaugă aparițiile din ziua următoare din presă și declarațiile persoanelor diverse care nu se rezumă decât la „Meci aranjat”, „Au jucat mai prost ca noi, nu meritau victoria”, „Arbitrajul a fost inadmisibil”, „Mă voi plânge la Ligă” sau mai știu eu ce prostii.

 

Ah, da. Ce se întâmplă în rândul asa-zișilor suporteri? Un lucrur care se numește judecată. Toți se cred mari experți în fotbal și-l cunosc așa de bine că-i vezi pe peste tot, pe forumuri sau pe mai știu unde discutând și înjurându-se că ei au dreptate și că ei știu mai bine ca restul lumii ceea ce se petrece cu adevărat. Niște penibili și nimic mai mult. Dar, da, ai dreptul să-ți exprimi opinia, ai dreptul să urlii cât te țin plămânii că tu ai dreptate și mai știu eu ce…ai dreptul să-ți răcești gura degeaba.

 

Vedeți? Asta e fața fotbalului nostru. Nu există meci din care să nu reiasă toate chestiile pe care le-am ilustrat mai sus. De aceea imaginea pe care am pus-o este mai mult decât reprezentativă și caracterizează mai mult decât bine ceea ce se întâmplă la noi. Și probabil că în alte țări se întâmplă lucruri mult mai grave decât cele care au loc pe stadioanele noastre, dar suporterii noștri râmă ai noștri, iar modul lor de a se manifesta…rămâne sub orice critică. Dacă luăm, de exemplu, fanii din Anglia și atmosfera pe care o creează pe teren, mulți ar rămâne mirați. Dar nu vreau să mă bag în lucruri mai complicate decât cele care se prezintă la noi.

 

Cât despre jucători… nu prea mai ai ce zice.

Dupa 100km in BXL

Și așa s-au scurs peste 100 km petrecuți pe drumuri care nu aparțin patriei noastre. Kilometri făcuți în și în afara capitalei Uniunii Europene, kilometri pe parcursul cărora a trebuit să mă împac cu o mini „bestie” și să îi învăț fiecare colțișor și să-i simt fiecare mișcare. Kilometri care s-au scurs atât de repede și au mâncat un sfert din rezervor încât nici nu mi-am dat seama când au trecut atât de repede. Ce s-a întâmplat pe parcursul acestor km? Eh… Să zicem că destul de multe…


1. Am trecut de pe benzină pe diesel. N-am mai condus niciodată un diesel și până să conduc cu adevărat unul aveam o părere general proastă (mai ales din cauza sunetului pe care îl face motorul și chestii de genul destul de aberante)
2. Am schimbat o româncă cu o suedeză.
3. Am trecut de la 75cp la 163cp.
4. Am simțit pentru prima oară ce-i ăla TURBO.
5. Am fost băgat în scaun la propriu când am apăsat mai tare pe accelerație.
6. Am mers pe o autostradă ADEVĂRATĂ.
7. Traficul în oraș nu diferă față de cel bucureștean. Aceleași ambuteiaje, tunelele blocate, sute de mii de oameni care se urcă în mașini și care pleacă VIRGULĂ care-încotro, alții care se urcă pe biciclete și care ajung mai repede și tot așa.
8. De când am ieșit cu mașina de la dealer și până acasă cred că mi-a murit motorul de vreo 10 ori pe puțin. Da, știu…
9. Traficul, dintr-un alt punct de vedere, e mai civilizat decât la noi. EXISTĂ noțiunea de respect în trafic, toți șoferii sunt conștienți (cu excepția celor de taxi) că suntem cu toții participanți în trafic și că suntem cu toții expuși riscului de a face accident. Nimeni nu te claxonează dacă se face verde la semafor și tu pleci mai târziu, nimeni nu-ți dă flash-uri aiurea („fleșuitul” e pedepsit cu amendă de 1000e), toată lumea acordă prioritate, toată lumea respectă pe toată lumea. Asta e ideea.
10. Am rămas pe manuală. Nu suport automata. Nu am condus niciodată, dar nu suport ideea plus că sunt împotriva chestiilor automate. E ca un fel de imbecilizare a șoferului: cu cât mai mulți senzori și porcării de genul cu atât se duce naiba tot ce ai făcut la școala de șoferi și plăcerea de a face ceva de unul singur. Ce farmec mai are o parcare laterală dacă nu o faci tu? Ce farmec mai are un ambreiaj și muritul motorului atunci când uiți să o scoți din viteză la semafor și iei piciorul brusc de pe ambreiaj și moare? A, da, chestia cu relaxatul și cu grijile și mai știu eu ce…eh, eu sunt mai old-school și mai complicat de felul meu. Așa-mi place mie.
11. Au niște autostrăzi aici…plângi la cum sunt făcute…
12. Sunt prietenul bordurilor.
13. Ah da, diferența dintre bunul Logan și actuala suedeză: în primul rând e diferența de putere. În al doilea rând diferența de confort cu toate că nu mă pot plânge că în Logan nu stăteam confortabil, ba din contră, mi-era foarte bine și era foarte frumos. În al treilea rând interiorul: e adevărat că treci de la ceva mai strâmt la ceva în care scaunul chiar e mai mare decât ești tu. Altceva nu am mai putut să observ. Bine, trecem peste calitatea materialelor și peste faptul că, comparăm de fapt o mașină care e o mașină catalogată drept una „low-cost” și una care se bate cu Audi, VW, Mercedes, Ford, Opel pentru clienți pe piața europeană.


Ca un fel de concluzie, Loganul rămâne pentru mine prima iubire. Nu găsesc niciun defect la mașina aia și mi se pare chiar mai mult decât bună. Chiar dacă toată lumea stă și comentează că e mașină de „țăran” și mai știu eu ce…adevărul e că tot omul e liber să facă ce vrea cu mașina lui. Dar se pare că unii au probleme în a se adapta cu ideea asta, aparent simplă și foarte normală. Loganul m-a învățat tot ce știu acum și probabil că încă mă va învăța, cine știe, iar eu chestiile astea nu le uit și nici nu vreau. Știu foarte bine de unde am plecat și unde am ajuns sau unde voi ajunge. Iubesc Loganul (care nu e al meu, e al lui fratimiu) și am avut grijă de el pe cât de mult am putut ca acum să am grijă de ceva mult mai mare, dar care tot patru roți, un motor și-un volan și trei pedale șamd are.


All in all…tot mașini sunt, iar dacă le iubești și ai grijă de ele și ele vor avea grijă de tine.

Intimitate

Pentru că am primit o leapșă de la nevinovat, mă simt onorat să o continui și să o trimit mai departe tuturor celor care au chef și curaj să o facă. So here it goes:

1. Când ai simtit ca parintii tai au fost cu adevarat mândri de tine?
Nu vreau să fiu foarte modest, dar cred că au fost întotdeauna mândri de mine și sunt și acum indiferent de circumstanțe.

2. Pe cine ai dezamagit cel mai tare?
Pe mine însumi m-am dezamăgit recent, dar nu voi sta să înșir aici povestea din motive strict personale.

3. La ce esti cel mai bun, ce stii sa faci mai bine decât toti oamenii pe care-i cunosti personal?
Băi, asta chiar nu știu… sincer. Poate la a fi acolo pentru ei și a da sfaturi care se adeveresc în timp și care au o anumită logică. Probabil și la faptul că am puterea să privesc realitatea așa cum e și să nu bat câmpii pe plaiurile viselor prea mult.

4. Ce crezi ca e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi ?
Încăpățânarea, evident.

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?
N-am nevoie de bani. Sunt fericit așa cum sunt. Poate mai târziu voi avea nevoie de ei când voi avea o familie, o casă și va trebui să am grijă de ele. Dar nu aș face nimic ca să am mai mult decât dețin.

6. Care crezi ca e cea mai importanta calitate pe care ai mostenit-o de la parintii tai?
Hummmm…tricky one. Cred că sinceritatea…

7. Când ai simtit ca ai aratat cel mai bine din toata viata ta?
Când am intrat la facultate :)) arătam groaznic, dar era bine

8. Care e cel mai prost om pe care-l cunosti?
Ehe…de parcă ar fi doar unul. Dar n-are rost să intăm la jigniri.

9. Care e sunetul care te enerveaza cel mai tare?
Nu cred că e vreunul…probabil plescăielile făcute intenționat.

10. La ce eveniment din viata ta ai fost cel mai emotionat?
Oho, cred că în momentul când am eram clasa întâi. Și dupaia la toate concertele pe care le susțineam la școala de muzică, dupaia a urmat capacitatea, începerea clasei a noua și s-a terminat cu BACul și cu plecarea din țară.

11. Care ar fi singurul lucru pe care ti-ar placea sa-l furi (fiind singura sansa de a-l avea…)?
Ete scârț, altă treabă n-am? Lucrurile bune vin și singure dacă știi cum să le faci să vină.

12. Care a fost cel mai stânjenitor moment din viata ta?
Oricât de mult ați vrea să aflați asta, I don’t really remember. Probabil la un moment dat când eram mic și m-am dat jos din tren la mare și în loc să mă duc la cine mă aștepta, m-am dus la o altă familie care semăna cu niște cunoștințe și am început să-i pup și să-i iau în brațe. Noroc că eram mic :))))

13. În fata cui te simti cel mai pierdut, emotionat, blocat?
Hum…nu cred că e cazul. Mă simt doar emoționat acum la facultate când trebuie să port un dialog cu profesorii, dar încerc să trec peste.

14. Când ti-a fost cel mai greu sa spui adevarul?
Întotdeauna e greu să spui adevărul pentru că preferi să minți că e mai ușor să inventezi lucruri pe care nu le-ai trăit sau care par plauzibile. Întotdeauna mi-a fost greu să recunosc anumite chestii, dar asta până la o anumită vârstă când am înțeles adevărata valoare a adevărului.

15. Ce-ai vrea sa schimbi cel mai tare în viata ta?
N-am ce să schimb, sunt bucuros așa cum e ea acum. Chiar foarte bucurosc. Și plănuiesc să rămână așa până la ultima suflare.

16. Cu cine vorbesti cel mai des despre sex?
Neinteresant. Cu cine apuc și cu cine are chef.

17. Care e cea mai proasta scuza pe care ai folosit-o vreodata?
Celebra „nu vreau”.

18. Ce nu i-ai putea ierta niciodata omului pe care-l iubesti?
Minciuna. Minciuna foarte gravă. Și dupaia înșelatul.

19. Care a fost jucaria ta preferata in copilarie?
Lego, soldăței, mașinuțe bburago. Ehe, ce vremuri…

20. Pe cine te bazezi daca ti se întâmpla o nenorocire?
Pe familie.

21. Pe cine simti cel mai tare nevoia sa protejezi?
Familia. Și prietena și tot ce o înconjoară.

22. Care e domeniul despre care ai vrea sa stii cel mai mult?
Legal.

23. Cine-ti lipseste cel mai tare în acest moment?
Eh…

24. În ce privinta crezi ca esti cel mai putin înteles?
Fiind taur…nu e greu de imaginat…

25. Care e cel mai frumos cuvânt din limba ta?
MAXIM! =)))

26. Unde te simti cel mai în siguranta?
Uhm…acasă la mine. Casa originală.

27. Care a fost cel mai frumos compliment ce ti s-a facut vreodata?
„Un copil minunat”. Always makes me feel… rather uncomfortable :))
Acum am trecut la părțile din fizic… ochi, zâmbet, păr :))))

28. Care e persoana care te face sa râzi, sa te simti relaxat?
Fratimiu.

29. Pentru ce te rogi cel mai des?
Să fim cu toții sănătoși și să ne fie bine.

30. Cine te-a influentat cel mai mult pâna acum?
Părinții.

31. Care a fost primul tau vis împlinit?
Cred că atunci când am primit prima mea pereche de role.

32. În ce an al vietii tale ai simtit ca te-ai schimbat cel mai mult?
2009. Anul în care am devenit un nesimțit, ignornat, îngâmfat, paranoic, arogant etc.
Nu, glumesc. Dar 2009-2010.

33. Ce inventie din acest secol crezi ca are cel mai mare impact în viata ta?
Internetul, ofc. FACEBOOK !!!! =)))))

34. Care a fost cel mai îndraznet lucru pe care l-ai facut cu o persoana de acelasi sex cu tine?
Băi, Radule, băi… să le zic sau nu? :))))

Cum am zis și mai sus… leapșa asta se duce la restul lumii din blogroll. Dacă vor s-o facă ofc. Și mersi încă o dată, Gabi.

EleKtra (III)

Less than 20 days remaining…

“Elektra”

ETA : September 2010
Hint :