Încep în primul rând prin a spune că am ascultat albumul de două ori pe ziua de azi, ţinând cont de faptul că abia aseară l-am downloadat şi am ajuns la concluzia că merită cumpărat (cu toate că deja sunt posseseur de mauvaise foi asupra lui). Aaaaaaaaaaaaaaaanyway…

Albumul promite multe. Pe lângă faptul că sunt o groază de melodii interesante şi care merită ascultate, ritmul şi beat-ul abordat de trupă este, în mare, acelaşi cu care suntem obişnuiţi, dar parcă aduce ceva nou. Personal, mi-au plăcut toate melodiile, iar vocea lui Lacey este superbă.

Nu sunt eu un mare critic de muzică, dar fiind mai mult înclinat spre această categorie a unui gen mult prea vast, tind să concretizez că albumul este foarte reuşit şi că cine este amator de Flyleaf şi a avut răbdare ca aceştia să scoată un alt album după succesul cu “Cassie”, a avut toate motivele.

Ce vă recomad să ascultaţi : Beautiful bride, Again, This close, Treasure

So… enjoy !

Track list :
1. “Beautiful Bride”
2. “Again”
3. “Chasm”
4. “Missing”
5. “This Close”
6. “The Kind”
7. “In The Dark”
8. “Set Apart This Dream”
9. “Swept Away”
10. “Tiny Heart”
11. “Melting” (interlude)
12. “Treasure”
13. “Circle”
14. “Arise”

Cu puţin noroc şi cu muuuuuuuuuuultă răbadre, am reuşit până la urmă să văd şi partea a doua din Transformers. Impresia generală a fost una mai mult decât plăcută, filmul surprinzându-mă în întregime. Avem parte de multă acţiune, de puştiul care se duce în primul an la facultate, acelaşi puşti (Shia LaBeouf) care are o relaţie cu aceeaşi puştoaică (Megan Fox habba habba =) ), aceiaşi roboţi care se bat, acelaşi Spielberg nebun care se dezlănţuie într-un film care merită şi partea a treia, dar din păcate s-au cam epuizat ipotezele care ar duce la continuarea filmului.
Să vedem ce zice şi IMDB-ul :

User rating: 6.2/10
Director: Michael Bay
Genre: Action | Adventure | Sci-Fi
Tagline: Revenge is coming.
Plot: Decepticon forces return to Earth on a mission to take Sam Witwicky prisoner, after the young hero learns the truth about the ancient origins of the Transformers. Joining the mission to protect humankind is Optimus Prime, who forms an alliance with international armies for a second epic battle.
Awards: 2 wins and 2 nominations
Cast :

Shia LaBeouf … Sam Witwicky

Megan Fox … Mikaela Banes

Josh Duhamel … Major Lennox

Tyrese Gibson … USAF Master Sergeant Epps

John Turturro … Seymour Simmons

Ramon Rodriguez … Leo Spitz

Kevin Dunn … Ron Witwicky

Julie White … Judy Witwicky

Isabel Lucas … Alice

John Benjamin Hickey … Theodore Galloway

Matthew Marsden … Graham

Andrew Howard … Special Air Service Forces #2

Michael Papajohn … Cal

Glenn Morshower … General Morshower

Ce m-a cam deranjat a fost finalul care este, mai mult sau mai puţin, identic cu finalul din primul şi duce oarecum la ideea că ar EXISTA o POSIBILĂ continuare a părţii a doua, lucru care nu cred că a fost confirmat până acum.
Overall, eu îi dau 10 din 10 cu menţiunea că merită văzut.

Flyleaf – Again
OWNS !

I love the way that your heart breaks
with every injustice and deadly fate
Praying it all be new
and living like it all depends on you

Here you are down on your knees again
trying to find air to breathe again
Right where I want you to be again
See and believe!

Si pentru ca merit numai lucruri frumoase =)

După ce am citit articolul ăsta au început să-mi treacă fel de fel de idei cretine prin cap cum că diploma pe care o voi obţine aici nu va fi recunoscută în ţară sau că studiile de aici nu vor fi în conformitate cu cele din ţară şi tot felul de bullshit. Dar am uitat în acelaşi timp de un singur lucru… că aici voi lucra şi că nu prea cred că voi mai pleca de aici decât în condiţiile în care ţara noastră se pune dracului pe picioare.

Revenind la articolul de mai sus, am rămas mai mult decât şocat şi m-am simţit oarecum labeled, ca să zic aşa. Parcă de când am plecat pe fruntea mea scrie mare cu o vopsea invizibilă “LOSER” sau “TRAITOR”. Păi care e problema mă ? De ce să nu mi se accepte studiile pe care le-am făcut în afară ? Eu îmi bat curu’ pentru credite, note mari, burse, schimb de experienţă cu alte facultăţi şi multe alte sacrificii, iar cei din ţara mea în loc să mă primească cu braţele deschise şi să se bucure că vor vedea cum se procedează şi ALTUNDEVA, ei îmi dau un şut în cur şi mă obligă să mă înscriu la alte mastere sau la alte cursuri complementare… pentru ce ? Să zicem că am deja 25 de ani şi vreau dracului să mă apuc şi eu de muncă.
“Bună ziua”
“Bună ziua. Cu ce vă putem ajuta?”
“A, păi, ştiţi… mi-am terminat studiile de 100 de ani în Congo şi vreau să lucrez şi eu, să aplic la o firmă d-asta de import/export droguri.”
“Aţi zis Congo ?”
“Da, am şi master şi doctorat în cum să ascunzi droguri în chiloţi”
“Nu se poate…”
“Ce anume ?”
“Păi va trebui să mai faceţi nişte cursuri la noi care vor mai dura câţiva ani pentru că nu vă putem recunoaşte studiile.”
“Cum aşa ?”
“Nu îndepliniţi condiţiile stabilite de legea 234/2003 din bla bla bla al Educaţiei”
“Şi vreţi să-mi spuneţi că nu puteţi echivala diploma ?”
“Nu, nu… va trebui să mai faceţi nişte cursuri la noi”

Păi să-mi fie cu iertare, dar în situaţia de faţă mă BEEP pe ea de ţară şi pe ele de legi. Cum adică să nu-mi fie recunoscute studiile ? Asta e discriminare pe faţă. Chiar atât de bou eşti încât ne dai un şut în fund ? Aaaaa… ăsta e un mod subtil de a zice “Ia marş mă înapoi acolo unde ai învăţat şi nu mai veni la noi”. Păi dacă, continuăm cu mentalitatea asta nu o să ajungem nicăieri. Sau şi-au dat seama românii că cei care vin cu studii din afară au mai mult succes în ţară când se întorc. Trist… pe cine dăm vina ? Pe cel care pleacă şi se întoarce sau pe învăţământul nostru superior ?

Ah şi ce mă amuza în articol…

Universitati de presitgiu din Romania

say what ?

8:00
Telefonul sună ca un nebun, iar eu nu reuşesc să mă trezesc. Melodia stupidă pusă pe post de alarmă nu face altceva decât să mă facă să-mi doresc să nu o aud şi să mă culc la loc. Dar azi nu pot… Mă dau jos din pat, iar picioarele ating suprafaţa moale a micului covoraş care stă permanent la baza patului. Stau un pic pe marginea de lemn a patului şi mă uit pe geam… Plouă… Plouă cu picături mici şi dese… Frigul a pus stăpânire pe peste tot, geamurile fiind deja pe jumătate aburite. Mă gândesc să deschid geamul, însă renunţ repede la idee şi nu fac altceva decât să mă ridic în picioare şi să mă apropii de fereastră.
Căldura cu care se obişnuiseră deja tălpile mele este înlocuită treptat cu răceala parchetului, făcându-se simţită şi pe şira spinării mele. Şterg un pic geamul să mă uit, dar nu puteam vedea nimic. Vremea era de rahat, iar eu trebuia să fiu acolo într-o oră jumate.

Mi-am luat gândul de la vremea frumoasă la care mă gândeam cu o seară înainte şi m-am îndreptat spre baie. Casa era goală ca de obicei. De când mă mutasem parcă lucrurile nu mai erau aceleaşi cu care mă obijnuisem deja. Peisajul se schimbase radical, iar eu mă luptam singur în fiecare zi cu un sentiment cu care nu mai eram obişnuit de o bucată bună de ani. Nici petrecerea de aseară cu cei de aici nu mă făcu să îmi revin întru-totul. Încercam să văd şi o parte bună din ceea ce se întâmplase între mine şi ea şi… o găseam, dar nu ştiam dacă şi ea se gândeşte la ea. Mă gândeam că… am dat-o-n bară… chiar dacă timpul fusese scurt. Dar că nu voi putea să renunţ… şi ştia asta… mai bine ca mine… I-am zis că am să lupt pentru asta şi mă ţin de cuvânt.

Nici apa rece nu mă făcu să mă trezesc din starea pe care o aveam. Stau acum şi mă uit în oglindă în timp ce apa curge într-un flux nebun în chiuvetă. Nu pot să cred că atât de multe lucruri se pot întâmpla într-un interval atât de scurt de timp. Ceea ce de obicei dura doar 5 minute la mine, se transformă acum într-un maraton de jumătate de oră de stat în baie. Huh… pentru un spălat pe dinţi şi pe faţă, unii stau şi câte două minute sau mai puţin, dar o jumătate de oră ? Încercasem să apuc un prosop să mă şterg pe faţă, dar când am bâjbâit după unul mi-am dat seama că uitasem de ele. Tipic… Mi-am pus ochelarii, iar locul unde ar fi trebuit să fie vreo 3 prosoape era gol…
“Unde or fi oare ? Aaaaa… mda…”. Am ieşit din baie şi m-am dus spre uşa balconului…
“Cât de deştept să fii să le laşi afară peste noapte ? Numai eu sunt în stare de aşa ceva…”
M-am îmbrăcat repede şi am ieşit din casă. În încercarea de a-mi da drumul la muzică, am observat că aveam un nou mesaj : “Le numero 0474xxxxxx vous a appele le 0x/xx/2009 et vous a laisse un nouveau message.” Nu putea fi decât mama… Am ignorat mesajul şi am mers mai departe. Deja eram în întârziere.

Peisajul tipic mă făcea să mă simt ciudat. Cu toate că era prima zi, eram încă ancorat de ceea ce se întâmplase recent. Nu puteam să cred nici acum cât de mult ţin la ea şi o iubesc chiar dacă ei nu-i pasă. Stăteam şi mă gândeam la ea ca prostul, aproape să ratez staţia la care trebuia să cobor. O doamnă în vârstă îmi zâmbea în momentul în care am vrut să cobor. N-am schiţat nimic…

Eram acum pe o alee mult prea mare ca urma să mă ducă la cea mai importantă clădire din întreaga zonă. Zeci de alţi tineri ca mine zburau grăbiţi pe lângă mine în grupuri sau singuri, cu ghiozdanele în spate şi cu acelaşi scop pe care îl aveam şi eu : să scăpăm mai repede de cele 2-3 ore inutile de introducere… Chiar n-avem nevoie de ele şi ştim deja despre ce e vorba…

Eu eram în continuare cu gândurile în altă parte… Muzica din căşti se ducea uşor…

Telling me to go
But hands beg me to stay
Your lips say that you love
Your eyes say that you hate

Don’t lie

Muzica îmi urla în căşti, iar lumea începu să se îmbulzească în autobuzul plin. Peisajul îmi era atât de asemănător, încât singura reacţie pe care am putut s-o am a fost să zâmbesc uşor şi să mă gândesc ce bine era dacă aveam o maşină. Nu-mi păsa că îmi urla o melodie în maxim şi că vecinul de lângă mine o auzea… şi-aşa toţi ascultă muzica la maxim în autobuz, iar printre acordurile interminabile de rap şi electro sau techno, o chiatră electrică ar mai ieşi din decor un pic.

E ciudat ca tu să stai pe loc, iar lumea să treacă pe lângă tine grăbită. Să stai să priveşti într-un punct în faţa ta, iar restul mulţimii să se mişte grăbită să se dea jos din vehicul. Să păstrezi acel zâmbet ca într-un final cineva să ţi-l întoarcă. De multe ori ţi-l întoarce un personaj feminin chiar dacă nu vă cunoaşteţi. Un zâmbet dat şi un zâmbet primit înapoi pot însemna destul de multe pentru ambele persoane. Şi mi s-a întâmplat de multe ori să primesc unul şi să-l şi returnez… Aşa e aici… Nu poţi să scapi de un zâmbet călduros şi primitor indiferent că vii din altă ţară şi nu ştii să vorbeşti una dintre cele trei limbi recunoscute prin Constituţie ca fiind limbi naţionale.

Dar ajungi într-un punct în care tu eşti pus în mijlocul autobuzului, iar autovehiculul începe să se învârtă cu tine. Închizi ochii, dar te ia ameţeala. Îţi vin în minte atât de multe lucruri pe care le-ai trăit odată şi tot ce poţi face este să te gândeşti în continuare la ele şi să zâmbeşti sau să îţi doreşti ca ele să nu se fi întâmplat niciodată. Îţi aduci aminte de anumite cuvinte pe care le-ai spus sau care ţi-au fost spuse şi încerci să înţelegi de ce au fost spuse. Ai atât de multe întrebări la care nu ai răspunsul şi te gândeşti la anumite persoane care sunt mult prea departe de tine şi care consideri că ar fi în stare să-ţi dea toate răspunsurile. Cu toate acestea, începi să te gândeşti şi dacă acele persoane vor asculta ceea ce ai de spus şi te vor crede. Eşti curios dacă acele persoane vor ţine pentru ele ce ai să le spui şi nu va ajunge, întâmplător, mai departe totul. Şi atunci totul se opreşte… Tu eşti tot în mijloc, iar avalanşa de gânduri parcă ia o altă direcţie. Conştientizezi de fapt că îţi pui nişte întrebări stupide… realizezi că ai trecut prin prea multe ca să-ţi pese… Dar… îţi dai seama că nu eşti pregătit să spui totul. Cu toate acestea, o faci… Efectul ? Nu-l ştie decât persoana cu care ai vorbit. Ea singură ştie ce să zică şi cum să judece ce îi spui. Îţi zici singur “Sigur, sunt doar nişte cuvinte, nu poate fi atât de grav”, dar există cazuri în care cuvintele proprii se pot întoarce împotriva ta şi te pot trânti de pământ până te trezeşti din visare.

Şi atunci ? Rămâi cu gândul că le spui şi cu o încredere fictivă pe care o menţii în speranţa că nu se va afla ce le-ai zis.

Dar autobuzul se repune în mişcare, iar eu sunt tot în acel spaţiu median gândindu-mă la ce s-a petrecut. Mă gândesc că nu am avut timp să-i spun tot şi mă gândesc că nu a avut timp să înţeleagă totul. Mă gândesc că a renunţat prea devreme şi mă gândesc că am greşit amândoi procedând aşa. Mă gândesc că timpul şi distanţa oricum sunt prea mari, dar mă gândesc… oare să-i spun totul ?

La cererea publicului “larg” am decis să mai meşteresc unele chestii şi să schimb în cele din urmă design-ul mult prea monocrom al blogului, adoptând ceva mai vesel şi ceva mai vizibil în acelaşi timp, scăpând de reclamaţiile “văd puncte albe pe peste tot după ce citesc ceva pe blogul tău”. Deci, m-am conformat.

Vroiam să scriu despre ceva, dar dată fiind ora mult prea înaintată şi faptul că am uitat ce vroiam să zic (da, ştiu… lecitină) mă voi limita la a promite că mâine poate revin cu ceva interesant.

Până atunci… amusez-vous bien =P

Blog Stats

* 10,014 hits

Cineva acolo sus ma citeste )