Mă dădusem jos din pat într-o zi care se presupunea a fi o zi minunată. Durerea insuportabilă pe care o aveam de câteva zile nu îmi dădea pace nici acum, iar gândul că ea există undeva, acolo, mă făcea să mă simt și mai rău decât mă simțeam de obicei. M-am ridicat cu greutate și am bâjbâit prin cameră prin întunericul inexplicabil după ochelari. Mă uitam pe geam și cu toate că era aproape ora 9, orașul era încă cufundat în acea beznă pe care mulți nu o înțeleg. Liniștea din casă mă făcea să am un ușor fior pe șira spinării, dar eram obișnuit cu așa ceva. Eram singur de aproape 3 zile și nici nu mai știam când trecuseră. Ce era mai trist era perioada anului care nu mă făcea să mă simt bine nici măcar un milimetru. Am încercat să ajung și la baie, dar cheful mă lăsase undeva pe la jumătatea drumului și nu făcusem altceva decât să mă fac comod pe canapeaua din sufragerie și să rămân ancorat acolo pentru alte câteva zeci de minute.

Ceva mă frământa… mă frământa de câteva zile și știam bine despre ce era vorba. Nu puteam ignora ce se întâmplă și nici nu puteam să neg că nu există undeva în sufletul meu această problemă. Învățasem să o accept, dar revenea de fiecare dată când i se părea ei că e mai bine. Era unul din acele sentimente pe care nu le simți decât atunci când le trăiești cu adevărat și oricât de mult ai vrea să ți le explici nu poți să faci asta.

Stătusem aproape toată noaptea treaz să aștept un semn, ceva, dar degeaba. Încercasem să dau de ea, dar nimic. Nici măcar un mail, nimic… Stăteam și mă gândeam dacă ceea ce voi face în continuare merită făcut, dar eram sigur că pot închide ochii și că mă pot gândi și că viitorul nu e atât de negru pe cât pare.

M-am mobilizat în cele din urmă și m-am îndreptat spre baie, însă am fost oprit pe drum de un vibrat gălăgios pe care nu-l suportam. Era telefonul meu care se gândise să se trezească la viață și să mă anunțe că am un mesaj. Mesajul era foarte ciudat… “You left me no choice…”. Am stat și am reflectat un pic asupra lui, după care mi-am dat seama imediat ce vroia de fapt să spună. M-am îmbrăcat repede și am ieșit pe ușă în fugă, îndreptându-mă spre aeroport. Cu greu am găsit un bilet pentru un avion, dar reușisem și în 40 de minute decolam deja de pe aeroport. Drumul a fost scurt, aproape două ore, timp în care tot citeam mesajul ca un nebun. Știam ce se întâmplase și știam foarte bine ce urma să se întâmple. M-am dat jos din avion și am luat primul taxi din fața aeroportului, îndreptându-mă cu repeziciune spre sudul orașului. Ajuns la destinație, am intrat în bloc, am urcat cele 5 etaje și am ajuns în fața ușii. Am bătut ca idiotul în ușă timp de 5 minute până când un vecin a ieșit și mi-a spus că nu mai stătea nimeni acolo de ieri de dimineață de când se mutaseră și că nu avea nicio idee unde s-ar fi putut muta. Eu știam de fapt altceva… I-am mulțumit și am plecat înapoi spre aeroport. Mi-am luat bilet înapoi, iar în 3 ore eram în fața locului din care plecasem. Urcasem în lift și așteptam ca acesta să parcurgă cele 8 etaje. Ușile se deschiseră, iar temerile mi se confirmaseră. O geantă mare și albastră zăcea undeva aruncată pe holul etajului, iar undeva în stânga stătea în fund ea, adormită… M-am blocat inițiat, dar în clipa următoare totul a dispărut din fața ochilor mei și m-am trezit cu inima bătându-mi într-un mod accelerat.

Fusese un vis… un alt vis din multiplele pe care le avusesem în ultima vreme… Pornite de la două cuvinte…

Inchei aceasta zi de cacat prin urmatoarea melodie:

One two three four one two three four.

It’s another world since I saw you girl, trying to get you.
It’s another place since I saw your face, really something new.
Why drift life on the better side, ain’t it what we do ?
For another world, to straight a girl, who wants to play too ?

Come on girl, come and get me, set yourself free.
Come and play with me, come on girl.
Come and get me, what d’you play for ? Come on girl, one 2 3 four.

I’m in another world since I saw you girl, now what’s in you ?
Things I wanna show, sure I could go pretty far with you.
To know the game, what to get fame, I can show you.
You wanna be a claim, I can note your name so you can play too.

Come on girl, come and get me, set yourself free.
Come and play with me, come on girl.
Come and get me, what d’you play for ? Come on girl, one 2 3 four.
Come and get me, set yourself free, come and play with me, come on girl.
Come and get me, what d’you play for ? Come on girl, one 2 3 four.
Come on girl, come on girl.

[Keyboard solo]

One, it’s another world, one, since I saw you girl
One, try to get you, two three four.
One, to another space, one, since I saw your face
One, really something new, two three four.
One, do you know the game, two three four, wanna get fame ?
One, I can show you, two three four.
One, you wanna be a claim, two three four, I can note your name
One, so you can play too, three four.
Three, too, three, one, four, three, too, three, one, four
One, two, one 2 3 four.

Come and get me, set yourself free. Come and play with me, come on girl.
Come and get me, what d’you play for ? Come on girl, one 2 3 four.
Come and get me, set yourself free. Come and play with me, come on girl.
Come and get me, what d’you play for ? Come on girl, one 2 3 four.

Mr. LUPESCU Victor
Deliberation du jury : avis favorable sur l’examen qui vous venez de presenter.
Reponse : Oui / Accepte

=) trist, nu ?
Iar acum, daruuuuuuuuuuuuuuuuuuul : SESIUNE DE IARNA ! Inceputul. 8 ianuarie. PE EI, PE EI, PE EI, PE MAMA LOR !!!!!

O simplă idee. Mă gândeam cu frică la ea încă de acum un an de zile când devenise oficial. Cu toate că mai fusesem aici de câteva ori și nu-mi plăcuse de nicio culoare, am fost reticent în legătură cu ea și am zis să văd mai întâi ce se întâmplă acasă. Am rămas și am tras tare să dau două examene la noi în țară, examene destul de relevante și destul de complicate. Pe primul l-am luat cu brio, iar pe al doilea… să zicem că nu a fost pe atât de minunat pe cât mă așteptam. Din momentul în care primisem telefon în dimineața aceea, totul se schimbă radical. Eram undeva între dezamăgire și bucurie. Undeva între teamă și nesiguranță. Pierdusem orice fel de linie cronologică și logică a desfășurării timpului. Mama stătea lângă mine și îmi zicea, ceva bucuroasă, iar mie îmi scăpă ușor telefonul din mână.

Stăteam și-l priveam încremenit și nu am putut spune decât simplu: “Am intrat. S-a terminat”. M-am chinuit, ce-i drept, după aceea să afișez un zâmbet de mulțumire, dar era un zâmbet chinuit din partea unei persoane care știa mai bine decât mine ce avea să urmeze. A urmat o săptămână infernală în care m-am chinuit să mă îmbăt cu apă rece și să repar cât pot anumite lucruri, dar tot ce clădisem până atunci se dărâmă în doar 3 minute.

Valiza neagră era împachetată și stătea în cameră, iar eu o priveam cu neîncredere la ora 4 dimineața când toată lumea dormea. Stăteam cu telefonul în mână și mă uitam la acea valiză ca și cum aș fi așteptat să iasă, în mod miraculos, ceva din ea. Dacă te-ai fi uitat pe geam în momentul acela ai fi văzut cea mai stupidă scenă din viața ta, dar te-ar fi pus pe gânduri. Cum eram și eu la ora aceea. Eram deja singur, trist și cu multe alte gânduri și întrebări fără niciun fel de răspuns. Am adormit la loc cu lacrimi în ochi.

Am deschis ochii și m-am trezit în avion. Mă uitam pe geam cum decolează în timp ce alte persoane își făceau cruci și tot felul de alte gesturi voluntare ca să nu pice glumea de avion. Liniile pistei piereau una după alta, iar avionul se ridică în zbor, îndreptându-se rapid spre ideea mea care prinsese deja contur. Impactul cu aceeași țară fusese destul de violent, dar îmi promisesem să-mi schimb părerea și să o accept așa cum e. Din păcate nu am făcut decât să văd adevărata față și să mă mint singur că totul este frumos și bine.

Am primit o serie de palme și încă le primesc, dar nu le dau la loc. Prefer să nu port niciun război și să mă descurc așa cum știu mai bine și așa cum cred de cuviință chiar dacă mai folosesc metode neortodoxe. Am trecut prin mult prea multe minciuni și prin mult prea multe promisiuni spuse în momente în care nu trebuiau spuse și spuse persoanelor care nu trebuiau să le audă. S-au consumat atâtea șoapte și cuvinte infame, încât totul a început să capete forma unui spectacol lugubru privit de undeva de sus de un admirator al unor astfel de scene.

Iar acum ce pot face? Am renunțat la atâtea persoane pe care le iubeam din tot sufletul și la atâția prieteni pentru a mă alege cu reproșuri legate de limba pe care o vorbesc sau despre faptul că nu voi atinge un nivel de “perfecțiune” și pentru a fi discriminat alături de alții într-un mod cât se poate de subtil. Și ce-am câștigat? Faptul că-mi scrie în frunte Universite d’Europe? Nu cred…

Nu știu de ce am scris post-ul ăsta. Nici nu știu dacă are vreo logică… Am vrut doar să mă descarc.

If there’s one thing I know, that’s seize the moment…
Love me like I’m dying…

Oldie, but goodie =)

Daca ma intelegi, gen =))

Cu ce să încep, cu ce să înceeeeeep… A, da… mi-am adus aminte. Ştiu că s-a făcut multă vâlvă pe seama filmului ăstuia că e nu ştiu cum că e super tare că e MEGAN FOX (totuşi…), că merită văzut, că i se dă 10 din 10 bla bla bla bla bullshit.

Ce este Jennifer’s s Body? În mare… o porcărie. Filmat undeva într-un orăşel numit Devil’s Kettle, acţiunea filmului este foarte simplu de urmărit, dar cam plictisitoare. Se vrea a fi un film horror. Hum… se vrea. Până la horror mai are mult, în rest este foarte scârbos.

Cine e Jennifer? Jennifer este o tipă interpretată de Megan Fox, elevă la high school-ul local, care într-o seară este minţită să urce în duba unei trupe de indie locală şi dusă într-o pădure unde se practică satanic rituals on her ass. Bineînţeles că ritualul dă greş, iar Jennifer se trezeşte demon. Ce face acest demon? Foarte simplu… mănâncă din băieţii liceului pentru a putea supravieţui. Cool, huh? Filmul se învârte în jurul ideii ăsteia, chiar dacă începe oarecum ciudat. În final vă imaginaţi foarte bine că ea este omorâtă de cea mai bună prietenă din simplul fapt că Jennifer i-a omorât gagicul.

Care e şpilu’ filmului? Nu e. Incredibil de stupid pe de-o parte şi incredibil de somnifer pe de cealaltă. Cu indulgenţă un 4 din 10 şi la revedere…

IMDB stats:
User rating: 5.4/10
Director: Karyn Kusama
Release date: 18.09.2009 (US)
Genre: Comedy(wtf?), horror, thriller etc
Tagline: She’s evil… and not just high school evil.
Cast:
Megan Fox … Jennifer

Amanda Seyfried … Needy

Johnny Simmons … Chip

Adam Brody … Nikolai

Sal Cortez … Chas

Ryan Levine … Mick

Juan Riedinger … Dirk

Colin Askey … Keyboardist

Chris Pratt … Roman Duda

Juno Ruddell … Officer Warzak

Kyle Gallner … Colin Gray

Josh Emerson … Jonas Konelle

J.K. Simmons … Mr. Wroblewski

Amy Sedaris … Needy’s Mom

Cynthia Stevenson … Chip’s Mom

Şiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii back online…

Cu toţii le cunoaştem, cu toţii ştim că sunt folositoare, cu toţii ştim că în caz de lene le putem folosi, cu toţii ştim că le găsim de obicei la metrou şi în aeroporturi, daaaaaaaaaaaaaaaaar… ce nu ştim de fapt:
1. Există aproape întotdeauna următorul caz: scări rulante + scări normale undeva într-o staţie de metrou. Buuuun… până aici totul bine şi frumos. Pac vine metroul, pac iese buluc de lume, pac se face coadă la scări. Tu ieşi ultimul din metrou, te uiţi la bulucul de lume şi te gândeşti dacă să începi să râzi sau nu. Îi ocoleşti frumos, şi o iei pe scările normale. Toţi se uită ciudat la tine, dar tu ai căştile în urechi cu volumul dat la maxxxxxxim şi puţin îţi pasă de privirile lor.
2. Regulile scărilor rulante (da, da… există! Miraţi?): păi cum, credeaţi că nu sunt reguli? N-ar mai funcţiona fără reguli (not). Acestea ar fi: stationaţi NUMAI pe partea dreaptă, nu vă sprijiniţi de balustrada rulantă, nu “călăriţi” scările şi alte câteva. Câţi le respectă? Nu mulţi. D-aia există tradiţionalul “PARDOOOOOOOOOOOOOON!” sau, în cele mai ghinioniste cazuri, tradiţionala ceartă: “Păi de ce dom’le să mă dau eu la o parte?”
3. Scările nu merg: iete că s-a găsit unu să apese pe butonul ăla roşu şi paaaaac… nu mai merg scărileeeee. Ce ne facem? Să vă zic câte persoane am văzut că stăteau pe scări şi aşteptau să pornească? Trecem peste capitolul ăsta… Că deja nu ne mai miră astfel de cazuri şi nu are rost să stăm să deliberăm pe seama lor.
4. Scări rulante blocate şi scări normale : tough choice… ce să fie, ce să fie. Normal că dacă vei alege să urci pe scările rulante îţi va fi mai greu pentru că îţi vei da duhul până vei ajunge sus dacă n-ai picioare tari… Înălţimea scărilor rulante diferă ca de la cer la pământ faţă de cea a celor normale şi normal că vei alege să urci pe cele normale chiar dacă, ulterior, vei fi tras deja vreo nşpe mii de înjurături celor care se ocupă de întreţinerea scărilor rulante chiar dacă nu e vina lor că sunt blocate şi că un im… individ a apăsat pe butonul roşu/semnalul de alarmă.
Cu toate acestea ele rămân la nevoie (sau la lene, depinde de caz) prietenele noastre cele mai bune pe care le folosim dacă nu zilnic, atunci săptămânal şi reprezintă locul în care socializăm „violent” unii cu alţii =) chiar şi aşa, această tendinţă de automatizare a tuturor lucrurilor nu ne aduce niciun beneficiu decât din punct de vedere al timpului pe care-l petrecem şi în cele mai grele situaţii ne pot ajuta să ne grăbim sau să ne împotmolim cum se împotmoleşte traficul seara în Piaţa Victoriei.
Sunt un utilizator al scărilor rulante, de ce să nu recunosc, dar problema mea este că nu am răbdare să stau pe loc şi să mă ducă ele sus (chiar dacă asta e principiul lor), ci prefer să-mi folosesc sistemul locomotor şi să-mi mişc partea dorsală mai repede unde am nevoie să ajung (în principiu la Facultate…) şi să urlu cât mă ţin plămânii „pardon, pardon” celor care stau ca bovinele pe partea stângă a scării unde NU SE STAŢIONEAZĂ, BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ !!!!!