RSS

Monthly Archives: September 2011

Reclame geniale


 
Leave a comment

Posted by on 29/09/2011 in ENTERTAINMENT

 

Tags: ,

Journée sans voiture, Bruxelles

„Journée sans voiture” sau „dimanche sans voiture” sau „semaine de la mobilité”, toate au drept scop același lucru: să îi facă pe locuitorii orașului și pe oameni în general să înțeleagă că mașina proprietate personală nu este singurul mijloc de deplasare prin oraș (și chiar și în afară) și că există și alte mijloace de transport, fie ele și cele în comun, care pot fi utilizate pentru a ajunge la destinația dorită. Ziua de duminică este specific aleasă pentru că se știe că traficul nu e atât de mare și lumea nu are chiar atât de mare nevoie de mașină pentru că magazinele sunt toate închise, iar cine vrea să se plimbe poate să se ducă prin pădure sau să iasă din oraș să se ducă unde vrea el. Cu toate acestea, ziua de azi întâlnește aproape întotdeauna succesul pe care și-l propune, dar niciodată nu-și atinge obiectivul pentru că… statisticile o confirmă: numărul autovehiculelor vândute este în creștere, înmatriculările sunt în creștere șamd. Bine, nici transportul în comun nu se poate plânge pentru că vânzările de bilete sunt și ele în creștere, iar timpii de așteptare sunt în scădere, punctualitatea fiind cheia succesului.

Până la urmă, ce este „dimanche sans voiture”? Este un fel de eveniment care are loc în fiecare an și care acum a ajuns la cea de-a zecea ediție *dacă nu mă înșel*. Obiectivul este simplu: nimeni nu are voie să își folosească mașina de la ora 9 dimineața până la ora 19 seara. Cei care vor să se deplaseze prin oraș au dreptul să o facă numai prin intermediul transportului în comun, al taxiurilor și pentru cei mai îndrăzneți (care sunt destui), cu bicicleta/trotineta/rolele/skateboard-ul etc.

Adică toată lumea e obligată să lase mașina acasă? Brr, sună cam crunt, dar da, în principiu nimeni nu are voie să meargă cu mașina prin oraș. Singurele excepții de la această regulă sunt, cum am spus și mai sus, mijloacele de transport în comun, taxiurile ȘI vehiculele care dispun de un „laissez-passer” adică de o autorizație emisă de poliție prin care li se confirmă dreptul de a circula cu mașina prin oraș. Să nu vă imaginați, însă, ca oricine poate obține această autorizație. Nu, nu prea. Trebuie să ai un motiv foarte bine întemeiat pentru care să folosești mașina AZI (duminică) și pentru care trebuie să o scoți neapărat din garaj. Desigur, există și aventurieri care încalcă această regulă și încep să meargă ca nebunii prin oraș cu mașina, dar are grijă poliția și de ei, amenzile fiind usturătoare. Chiar și așa, mai există și turiști căzuțin din spațiu care ajung prin capitală și nu înțeleg ce se petrece: străzi goale, nicio mașină, mulți oameni pe biciclete șamd… Au înnebunit belgii! Nu chiar. Din câte îmi aduc aminte, acum doi ani erau polițiști la intrarea fiecărui oraș din Belgia care îți atrăgeau atenția că circulația îți este interzisă în oraș și trebuie să lași mașina în cea mai apropiată parcare, care era bineînțeles plină ochi de mașini, dar ce mai conta? Oricum, obiectivul a fost atins până la ora asta, orașul e cufundat în semi-tăcere, dar mare păcat din cauza vremii care nu este chiar atât de frumoasă și nici călduroasă. Alph are marea plăcere de a se plimba pe tot bulevardul acum so no problem :D

Chiar e tot orașul pustiu? Cam da…
Avenue Louise

„Journée sans voiture” și în celălalte orașe din Belgia? Din câte știu, da. Așa că… nimeni nu scapă.

Plusuri și minusuri? Discuția ar lua-o din acest moment pe o pantă cam alunecoasă pentru că întotdeauna vor exista argumente pro și contra unei simple idei. În cazul de față, însă, marele plus al acestei zile îl garantează liniștea și libertatea de mișcare pe care o poți avea prin oraș. Știi că nu mai e atât de intoxicat din cauza sutelor de mii de mașini care îi trec pragul zilnic, știi că nu mai e niciun blocaj pe nicăieri, știi că nu dă nimeni peste tine, deci pe undeva pe acolo ești liber să faci ce vrei și ești în deplină siguranță. Dacă ar fi să mă gândesc la minusuri… nu prea văd niciunul. Să fim serioși, unde te duci duminica cu mașina? Știu, poate ai nevoie să duci pe cineva la aeroport – există taxiul sau puteai să ceri autorizația cu o zi înainte, nicio problemă. Poate ai o urgență – nu e nicio problemă, e caz justificat, nu o să-ți facă nimeni nimic… ar fi chiar culmea. Vrei să pleci în alt oraș – pleci dimineața înainte de ora 9 ca să nu stai dupaia să negociezi cu poliția dacă poți sau nu să ieși din oraș. Vrei să faci cumpărături – ghinion, nu prea e deschis nimic. Vrei să te duci cu prietenii/familia la film – iei mijloacele de transport în comun și ești sigur că ajungi la timp (nu ca mine aseară când am făcut cât am făcut până la cinema). În rest ce altceva ar mai putea justifica utilizarea mașinii decât cazurile prezentate mai sus? Și oricum, hai să fim raționali și civilizați că doar nu moare nimeni o zi din an fără mașină. E duminică, lumea se relaxează, se simte bine etc.

Scopul precis? Favorizarea mijloacelor de transport în comun (tramvai, autobuz, metrou, autocar, tren etc) + tragerea unui semnal de alarmă asupra emisiilor de CO2 care, chiar dacă au început să scadă, sunt la un nivel destul de ridicat în raport cu limita prevăzută de Protocolul de la Kyoto. Chiar dacă vom avea nevoie de ani mulți ca să ajungem la acea limită și să scădem, oricum planeta e cam terminată din cauza acestui aspect. Și cine zice că nu e așa, înseamnă că nu are nas să simtă și ochi să vadă, că poluarea fonică deja e evidentă.

Cu toate acestea, mi-aș dori mai multe zile de genul. Când stau și mă gândesc că înainte, atât în Belgia, cât și pe la noi, pentru a face economie la benzină, la costuri și la multe altele, se dădea voie mașinilor să circule numai în zilele pare/impare sau numai mașinilor de un anumit tip, parcă am așa, un zâmbet pe față dacă mă gândesc la asta. Să faci mai multe zile așa? Un dezastru pentru toată lumea pentru că știu destule persoane care nu s-ar putea priva de a conduce mașina măcare o singură zi. Și totuși ar fi posibil, dar… dar… ar ridica multe probleme. Până la urmă o să ajungem să uităm să mergem dacă mai stăm atât de mult după propriile mașini. Drumurile lungi, nervii consumați în spatele volanului bodogănind la fel de fel de lucruri tâmpite înainte de a le gândi, consumul excesiv de benzină/motorină pentru că ne credem cu toții niște mici Schumacheri și trbeuie să apăsăm pedala cât mai mult, emisiile de CO2 (bine, deja devine fumată treaba asta) și muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuulți alți factori…știți bine unde duc cu toții…

 

Tags: , ,

New fav song

 
Leave a comment

Posted by on 16/09/2011 in CE-MI PLACE, ENTERTAINMENT

 

Tags: , , , ,

Cât mai sus

După o lună întreagă în care am fost un pachet de nervi și am asudat din greu pentru cele 4 restanțe care au fost cruciale, am ajuns și eu înapoi pe plaiurile mioritice pentru a mă deconecta oarecum de la modul de viață pe care îl dusesem până în momentul respectiv și pentru a trage o gură bună de aer înainte de a o lua de la capăt pe 19 septembrie.

5 septembrie a fost data plecării: am ajuns acasă de la examen, m-am dus cu mama să mai luăm una-alta (ca să mai îndes în valiză) și dupaia am revenit înapoi acasă pentru a-mi putea face valiza și a mă îndrepta spre gloriosul aeroport de unde urma să plec „înapoi în viitor” (sau trecut, după caz). După întârzierea caracteristică de aproape o oră a companiei glorioase low cost naționale al cărei nume nu mai trebuie citat, am ajuns să decolăm de pe Zaventem și să luăm calea Bacăului. Drumul a fost relativ bun, excepție făcând grupul de ȚĂRANI cu care am venit care în timpul zborului și-a luat tot felul de băuturi (chit că deja aveau la bord vreo 3-4 beri de căciulă) printre care și whisky, vodkă, vin (cantități nu foarte mari, dar multe) până au ajuns să fie praf la propriu și să nu mai știe de ei. Cu 20 de minute înainte de aterizare au început să facă (ceea ce în mintea lor părea un show amuzant) un circ dezgustător și să flitreze (cică!) cu una dintre stewardese, adică au început să o ia la mișto. Echipajul cu foarte multă răbdare și cu foarte mult bun simț a încercat să îi potolească, dar degeaba. Au continuat să fie niște idioți (că altfel nu te poți exprima) și să continue în prostia lor. Pe lângă imnurile galeriei de la Dinamo la care a trebuit să asist și pe care a trebuit să le ascult împreună cu restul de cel puțin 100 de pasageri, domnii respectivi s-au gândit că puține înjurături la adresa Stelei nu ar strica și că ar fi ok să înceapă să fie și mai porci în ciuda prezenței ridicat a sugarilor/infanților care se aflau la bord. Ce conta că sunt copii mici? Dă-i cu … în populație că tu ești un ghiolban vai soarta lui.
Vădit plictisit și iritat de zborul prea lung și de faptul că a avut întârziere, căpitanul ne-a trântit bine de tot pe pista de la Bacău. Nici bine nu a aterizat avionul și nici nu a apucat să intre în procedura de frânare că domnii (trebuie să păstrăm un minim de respect nu?) pomeniți mai sus au început să se ridice de pe locurile lor și să își scoată bagajele, urlând că ei vor să coboare mai repede și mai știu eu ce (notă: în momentul în care avionul aterizează, ești obligat să rămâi la locul tău cu centura de siguranță cuplată până când avionul ajunge în poziția finală de parcare, adică până se oprește naibii.). Personal deja nu mă mai miră/șochează/ce mai vreți voi, aceste evenimente cât mă lasă rece și îmi ridică semne de întrebare asupra unui popor care se vrea a fi european și asupra unei țări care se vrea a fi în Uniunea Europeană, acolo printre statele cele mai cel mai și… în fine, asta deja e un alt subiect. Mie nu mi-era milă decât de puținii belgieni care se aflau la bord și care trăiau ceea ce s-ar putea numi o vizită la zoo din cauza specimenelor respective. Bineînțeles că ei au fost doar fitilul bombei pentru că odată ridicați de pe scaune, tot avionul a început să facă același lucru în ciuda strigătelor disperate ale echipajului care încerca să îi potolească. Într-un aeroport normal, un astfel de incident ar fi fost semnalat poliției, iar persoanele responsabile pentru astfel de incidente ar fi fost primite de aceasta și întrebate de sănătate, lucru care era imposibil la ora 23 pe aeroportul din Bacău. Dar na…

Și că tot veni vorba de faimosul aeroport, cam așa arată:

Dacă vă vine să credeți sau nu, gluma asta este un aeroport de rang INTERNAȚIONAL și atât de mic e cum se poate observa în poză. Nu vreți să știți cum e când se aglomerează și lumea stă pe afară, pe dedesubt, deasupra și pe peste tot. Dar deh… decât nimic, e bun și ăsta. Măcar are o pistă care cred că e mai scumpă decât tot aeroportul calumea de care nu se poate plânge mai nimeni. Am văzut că vor să o prelungească sau să mai facă una, mă rog… E cazul să nu mă mai plâng atât și să fiu recunăsctor pentru faptul că am avut unde ateriza și de unde decola ca să ajung înapoi în BXL.

DUpă ce am ajuns pe la ora 23, am fost foarte bucuros să o văd pe Suza, chiar dacă nu prea puteam să îmi manifest această bucurie din cauza celor explicate mai sus. Ne-am urcat în mașină alături de Edi și Ioana și am luat drumul Pietrei, eu văzând în fața mea acel unic pat pe care urma să mă arunc și să rămân lipit de el până a doua zi de dimineață. Singurul plan pe care l-am avut pentru mini vacanța asta a fost să urc cu Suz pe Ceahlău, acolo sus de tot unde poți respira aer curat, unde nu te bate nimeni la cap, unde e liniște deplină și nu te seacă nimeni la creieri, lucru pe care l-am și făcut.

Ora 4:30, dimineața zilei de 7 septembrie eram amândoi treji, împachetam ultimele lucruri și puneam la punct ultimele detalii înainte de a ne îndrepta către autogară pentru a prinde microbuzul către Poiana Largului de unde urma să ajungem cu un altul spre Durău. La 5:15 ieșeam pe ușă, iar la 5:30 eram toți 5 (eu, Suza, Ioana, Edi, Alex) în autogară. Ne-am urcat în microbuz și am ajuns prin Poiană pe la 7 și ceva. La 9 fără un sfert eram deja în microbuzul de Durău, iar la 9 și 20 am început să escaladăm muntele. În mod normal, drumul n-ar fi durat mai mult de 3 ore jumate – 4, dat fiind că traseul ales era cel obișnuit pe care urca toată lumea (din câte am înțeles), dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și cum acel timp a fost stabilit de către o persoană care nu avea minim 7 kile în spate, drumul ne-a luat un pic mai mult (cam 7 ore). Motivele sunt simple: nu ne-am grăbit nicăieri, am stat să facem poze, am stat să mai râdem etc. Drumul în sine până la primul popas (Cabana Fântânele) este relativ abrupt, numai în pantă și numai prin pădure (aproximativ tot drumul e prin pădure, mai puțin atunci când ajungi la jumătate de oră de cabană). Peisajele care le vezi te lasă într-adevăr fără suflare (ca și urcarea de altfel) și în momentul în care ajungi sus de tot (în cazul de față la 1904m), chiar dacă pe parcurs te mai încearcă frica din când în când din cauza râpelor și a distanței foarte mici care e între tine și prăpastie și din cauza instabilității de pe rocile pe care trebuie să le escaladezi până să ajungi în vârf + vântul de peste 100 km/h care bate sus în cazul nefericit în care îl prinzi (toate cele enumerate mai sus au fost trăite pe propria-mi piele alături de restul vitejilor), te cuprinde un sentiment de liniște și ești bucuros că ai ajuns și te poți odihni liniștit.
Ceahlau

Odată ajunși sus, ne-am cazat la Cabana Dochia, iar a doua zi de dimineață am pornit spre cucerirea Vârfului Toaca pe condițiile descrise mai sus. Priveliștea, odată ajunși acolo, fiind următoarea :

După ce ne-am dat jos de pe Toaca și ne-am dus să ne luăm bagajele de la cabană, am început ceea ce speram din tot sufletul să fie cel mai ușor lucru, și anume coborârea de pe munte. Eh… dacă urcarea a fost cum a fost și nu prea s-a încadrat în timpul estimat de cei care l-au cronometrat, coborârea s-a făcut în timpul indicat (2ore jumate – 3), doar că a fost dureroasă din cauza terenului și mai abrupt, a pantei cu înclinație destul de serioasă, omniprezentă pe 3/4 din drum, consecința fiind o febră musculară de toată frumusețea dobândită în următoarea zi, o febră care abia dacă îmi permitea să ridic puțin piciorul, febră care se manifesta aproape la toată lumea (evident că nu m-a ținut în casă, dar fiecare pas pe care îl făceam era din ce în ce mai cumplit).

Până la urmă mă bucur că am putut face și asta și că această aventură m-a sustras de la monotonia obișnuită pe care aș fi trăit-o în București. Mă bucur că am reușit să ajung atât de sus și mă bucur că am ajuns acolo cu niște persoane mai mult decât deosebite și cu capul pe umeri. Mă bucur că tot drumul am avut puterea să și râd și să-mi găsesc puterea ca să ajung până acolo sus, chit că din când în când parcă-parcă mă lăsau picioarele și subconștientul îmi spunea să mă las de meseria aia că nu e pentru mine, dar… pușca mea, unde naiba să te întorci la jumate de drum în creierul muntelui? (glumesc). Întotdeauna mi-a plăcut muntele și cred că pe undeva pe acolo una dintre dorințele mele a fost să merg pe munte și eram cât pe ce să mi-o îndeplinesc mai demult, dar nu am avut la minte echipamentul adecvat. De data asta am reușit și mă bucur nespus că nu am făcut-o singur și că i-am avut pe ei lângă mine, în special pe EA. Cred că acum am toată energia care îmi treuie pentru a o lua din loc și pentru a ataca cu bine anul care vine pentru că acum începe cu adevărat distracția și acum începe să fie important.
Chiar dacă am stat doar o săptămână acasă, m-am simțit nemaipomenit în compania în care am fost și știu că m-am mai repetat la un moment dat, dar acolo mă simt cel mai liniștit (și la Brașov).

Stay tuned for more episodes :D

 

Tags: , , , , , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 27 other followers